Observarea stelelor din constelația Boötes

Alpha Boötis este Arcturus, care  înseamnă în limba greacă antică  “protectorul urșilor” și este așezată la piciorul stâng al “plugarului”, exact lângă constelațiile Ursa Major și Ursa Minor. Ea este a treia stea ca strălucire de pe cerul nopții și cea mai strălucitoare stea din emisfera nordică, având  o magnitudine aparentă de -0.04. Însă, Arcturus este deseori catalogată ca fiind pe locul patru la strălucire, în spatele stelei duble Alpha Centauri, aflată în emisfera sudică, ce are o magnitudine totală de -0.27. Cu toate acestea, Arcturus rămâne a treia cea mai strălucitoare stea individuală de pe cerul nopții, fiind urmată apoi, pe locul patru, de Alpha Centauri A, cea mai strălucitoare stea din constelația Centaurul.

Alpha Boötes este o gigantă portocalie, de tip K1.5 IIIpe,  caracterizându-se printr-un spectru de lumină și emisii liniare ciudate ( sintagma “pe” se referă la aceste emisii ciudate). Ea este aflată la o distanță de aproximativ 36.7 ani-lumină față de Soare  și are o luminozitate de cel puțin 110 ori cât luminozitatea acestuia.

 Seginus este steaua γ (Gamma) Boötis, o stea variabilă de tip spectral A7II, situată la 85 de ani-lumină de Pământ. Variațiile de strălucire ale stelei sunt cauzate de pulsațiile radiale și nonradiale de pe suprafața sa. Astfel, luminozitatea acesteia are o magnitudine cuprinsă între 3.02 și 3.07, cu o perioadă de 6.97 ore. Este pe locul patru din punct de vedere al strălucirii aparente, după Arcturus, Izar și Muphrid.

Bootes este formată, printre altele, și din stele duble, cea mai cunoscută și apreciată fiind Izar sau Epsilon Boötis, aflată chiar în inima constelației. Este mai dificil de observat cu ochiul liber, dar printr-un binoclu cu o aperură  de cel puțin 75 mm, putem distinge cu ușurință o strălucitoare stea portocalie și companionul acesteia de culoare albastră-verzuie. Cele două stele ne oferă unul dintre cele mai frumoase contraste dintre toate stelele duble. Ele se află la o distanță de 300 de ani-lumină de Pământ, steaua strălucitoare fiind o gigantă portocalie, iar cealaltă este o stea din secvența principală cu strălucire mai slabă.

Folosind un telescop mic, putem diviza ușor stelele duble K și Xi   Boötis. Stelele lui Kappa au magnitudini de 5 și 7, însă nu au legătură unele cu altele. Pe altă parte, Xi este o stea binară adevărată, ce conține două stele tot cu magnitudini de 5 și 7, dar care au o perioadă orbitală de 150 de ani. Putem observa că acestea au o strălucire caldă, galbenă-portocalie.

De asemenea, o putem observa pe Nu (Eta)  Boötis, o stea dublă de tip spectral G0 IV, cu componente de magnitudine 5 și cu o perioadă de 494 zile. Eta Boötis este cunoscută sub numele de Muphrid, cuvânt ce provine din limba arabă și este localizată aproape de Arcturus, la numai 3.24 ani-lumină depărtare de aceasta. Față de Pământ, se află la 37 de ani-lumină.

Stelele din Scorpius

Scorpius este una dintre cele mai mari și cele mai strălucitoare constelații.

Antares sau Alfa (α) Scorpii este o supergigantă roșie aflată în inima scorpionului,  ce  fluctuează între magnitudinea 0.9 și 1.2 o dată la patru sau cinci zile. În limba greacă, Antares înseamnă “Rivalul lui Ares“, Ares fiind regele grec al războiului. Steaua a primit acest nume din cauza strălucirii și culorii sale, similare cu cele ale planetei Marte (zeul roman al războiului). De asemenea, este una dintre cele patru Stele Regale ale antichității, alături de Aldebaran, Regulus, și Fomalhaut.  Pe cerul nopții, Antares ocupă locul 16 în clasamentul strălucirii. Este aflată la 600 de ani-lumină de Pământ, și se estimează că ar avea un diametru de 285-700 de ori mai mare decât cel al Soarelui. Din această cauză, companionul ei, o stea albastră fierbinte, este destul de greu de observat.

Delta (δ) Scorpii sau Dschubba (“frunte“) se află la mijlocul capului scorpionului și are o magnitudine de 2.3. În anul 2000 a crescut brusc în strălucire, ajungând la o magnitudine de 1.9. De atunci, a devenit o stea variabilă, oscilând între magnitudinile 2.0 și 1.6. Acest lucru însemnă că este a doua cea mai strălucitoare stea din Scorpius. Aflat la 402 de ani-lumină de Pământ, este un sistem de stele multiplu, o stea de tip spectral B fiind componentul principal.

Beta (β) Scorpii, numită și Graffias (“clești“), apare ca o stea binară, având componente de tip spectral B, de magnitudine 3 și 5 ce prezintă un contrast plăcut de culori – alb și verde-albăstrui. Acestea sunt și ele stele binare.

Omega (ω) Scorpii este tot o binară, formată din stele cu magnitudinea 4 ce au culori constrastante – albastru și galben.

Cu un telescop mic am putea diviza cu ușurință steaua Nu (υ) Scorpii în două stele de magnitudine 4 și 6.  De fapt, steaua numită și Jabbah este formată din cel puțin patru componente, împărțite în două perechi – una mai strălucitoare, formată din stele de tip B și alta mai slabă în strălucire, alcătuită din pitice de tip B. Acest sistem de stele se află la 437 de ani-lumină de Pământ, iar lumina sa iluminează marea nebuloasă IC 4592, aflată tot în Scorpius.

O stea binară este Mu (μ) Scorpii, vizibilă cu ochiul liber, cu stele de magnitudine 3 și 4. Ambele sunt stele alb-albăstre aflate la 822 de ani-lumină de Pământ.

Xi (ξ)  Scorpii este formată  dintr-o pereche de stele albe și portocalii de tip spectral F, cu magnitudine 4 și 7, și o altă pereche mai puțin strălucitoare, compusă din stele de tip K.

Cele două stele de la capătul cozii scorpionului, λ Sco and υ Sco, par să fie foarte apropiate și sunt uneori numite “Ochii pisicii”. Lambda Scorpii este situată la aproximativ 700 de ani-lumină distanță și mai este cunoscută sub denumirea de Shaula (”ac”). Este o stea variabilă multiplă, compusă dintr-o stea de tip spectral B, care este la rândul ei o stea triplă, și doi companioni mai slabi ca strălucire. Upsilon Scorpii sau Lesath (”mușcătura animalului otrăvitor”) este o altă stea fierbinte de tip spectral B, la 520 de ani-lumină distanță, ce are o luminozitate de 12,300 de ori mai mare decât cea a Soarelui.

RR Scorpii este cea mai strălucitoare stea variabilă cu perioadă lungă din constelație. Mangnitudinea sa vizuală oscilează între 5.0 – 12.4, la fiecare 281.45 zile

Constelaţia Gemeni

 Gemeni este o constelaţie zodiacală care îi reprezintă pe gemenii mitici, Castor şi Polux, fii reginei Leda din Sparta şi fraţii Elenei din Troia. Este uşor de identificat datorită celor mai strălucitoare două stele, numite după gemeni. Deşi etichetată Beta (β) Geminorum, Pollux este mai strălucitoare decât Castor sau Alfa (α) Geminorum.

Castor este o stea multiplă, aflată la 52 de ani-lumină de Pământ. Văzută cu ochiul liber, apare ca o singură stea, cu magnitudnea 1,6, dar, printr-un telescop mic cu o putere de mărire destul de mare, se observă o pereche strălucitoare alb-albăstrie. Cele două stele formează o binară, cu o perioadă orbitală de 470 ani, şi care are drept companion o pitică roşie de magnitudine 9. Aceste trei stele sunt de fapt binare, companionii lor fiind invizibili printr-un telescop mic. Pollux este o gigantă portocalie, la 34 de ani-lumină de Pământ.

La picioarele gemenilor se găseşte roiul deschis M35. Când cerul este senin, roiul poate fi văzut cu ochiul liber, dar este mult mai uşor de găsit cu binoclul, prin care apare ca un petic elongat, eliptic de lumină, având lăţimea aparentă egală cu Luna plină.

Cu ochiul liber, sunt vizibile şi două stele variabile – Zeta  (ζ) Geminorum – o cefeidă variabilă ce oscilează între magnitudinile 3,6 şi 4,2, la fiecare 10,2 zile, şi Eta (η) Geminorum – o gigantă roşie, a cărei strălucire variază între 3,1 şi 3,9.

Gemeni conţine, de asemenea, nebuloasa NGC 2392 – o nebuloasă planetară cu un disc albăstrui similar ca dimensiune cu cel al globului lui Saturn, vizibil printr-un telescop mic. Este nevoie de aperturi mai mari la telescop pentru a observa tivul înconjurător de gaz al nebuloasei, ce seamănă cu parka unui eschimos. De aceea, această nebuloasă este numită popular Eschimosul sau Faţă de Clovn.

Perseus

Perseus este o constelaţie nordică importantă, în Calea Lactee, între Cassiopeia şi Auriga. Este o constelaţie grecească originală care îl reprezintă pe Perseu, fiul lui Zeus şi al lui Danae. Acesta a fost trimis să aducă capul Medusei, a cărei privire îngrozitoare transforma totul în piatră. Pentru a îndeplini misiunea, el a primit un scut de bronz, de la zeiţa Atena, o sabie de diamant, de la Hefaistos, zeul focului şi metalelor, şi o pereche de sandale înaripate, de la Hermes, zeul fertilităţii. Perseu a reuşit să o decapiteze pe Medusa, uitându-se la reflexia acesteia în scutul său.

Pe cer, Perseu este înfăţişat cu mâna stângă ţinând capul Medusei, marcat de Algol – Beta (β) Persei – o cunoscută stea variabilă. În mâna lui dreaptă flutură sabia, marcată de roiurile gemene NGC 869 şi NGC 894.

Cel mai strălucitor membru al constelaţiei este Mirphak sau Alfa (α) Persei, cu o magnitudine de 1,8. Se află în centrul unui grup de stele cunoscut ca roiul Alfa Persei sau Melotte 20. Roiul este dispersat pe o zonă care are de câteva ori diametrul Lunii pline şi se vede bine cu binoclul.

Algol este o binară cu elipsă, formată din două stele pe orbită apropiată, una mult mai fierbinte şi mai strălucitoare decât cealaltă. Împreună strălucesc la o magnitudine de 2,1, dar, la fiecare 69 de ore, steaua mai palidă îşi eclipsează companionul. Pentru o periodă de cinci ore, lumina combinată a perechii scade la numai o treime din valoarea normală, o schimbare care este uşor de observat cu ochiul liber. După alte 5 ore, strălucirea lui Algol revine la normal. Previziunile eclipselor lui Algol sunt înregistrate în anuarele şi revistele astronomice.

Rho (ϱ) Persei este o variabilă de alt tip – o gigantă roşie care fluctuează cu aproximativ 50% din strălucire, cam o dată la 7 săptămâni.

Roiurile deschise gemene gemene NGC 869 şi NGC 894, denumite popular „Roiul Dublu”, conţin sute de stele de magnitudine 7 sau mai palidă şi acoperă o zonă de pe cer similară cu cea a Lunii pline. Ele se află la mai mult de 7 000 de ani-lumină distanţă de Pământ, în braţul spirală Perseus al galaxiei noastre. Ambele roiuri sunt observabile cu ochiul liber, asemenea unui petic strălucitor în Calea Lactee, lângă graniţa cu Cassiopeia, şi pot fi văzute şi mai bine cu binoclul sau cu un telescop mic. Dintre cele două roiuri de stele, NGC 869 pare să fie mult mai aglomerat. NGC 884 conţine câteva stele gigante roşii care lipsesc vecinului său.

M34 este un roi deschis dispersat, format din mai multe stele, situat lângă graniţa cu Andromeda. El acoperă o zonă aparent similară cu a unei Luni pline şi este uşor de observat cu binoclul.

Ursa Major

Aceasta este una dintre cele mai cunoscute constelaţii – o figură importantă pe cerul emisferei nordice. Şapte dintre stele formează silueta familiară a Carului Mare. Dar, per total, Ursa Major este mult mai mare, fiind cea de-a treia constelaţie ca mărime de pe cer.

Carul Mare este cea mai veche şi mai uşor de recunoscut figură de pe cer. În mitologia greacă, se identifică prin Calipso, una dintre iubitele lui Zeus şi reprezintă partea posterioară  şi coada lungă a Ursei Mari. Aceasta este reprezentată de Andrasteia, o nimfă care l-a crescut pe pruncul Zeus.

Carul Mare este format din stelele Dubhe (α), Merak (β), Phad (γ), Delta (δ) Ursae Majoris, Alioth (ε), Mizar (ζ) şi Alkaid (η). Cu excepţia lui Dubhe şi Alioth, aceste stele călătoresc prin spaţiu în aceaşi direcţie şi formează un roi în mişcare. Mizar (ζ) este un sistem cvadruplu de stele cu magnitudinea 2,27.

În sudul Ursei Mari, se află o stea dublă mai greu de observat – Xi (ξ) Ursae Majoris. Aceasta este o pereche de stele cu magnitudine de 4 şi 5, cu o perioadă de 60 de ani şi o mişcare rapidă pentru standardele stelelor binare vizuale.

La nord de Ursa Major se găseşte una dintre galaxiile cel mai uşor de identificat cu binoclul – M81 sau Galaxia lui Bode. Este o galaxie spirală, aflată în unghi faţă de Pământ şi poate fi văzută în nopţile întunecate şi senine ca o pată de lumină, uşor alungită. La o distanţă egală cu diametrul Lunii faţă de Galaxia lui Bode se poate observa, cu ajutorul unui telescop, forma şi mai turtită a palidei galaxii Trabucul sau M82. Se crede că această galaxie trece printr-un proces de formare a stelelor în urma unei întâlniri cu M81.

O altă galaxie spirală importantă din această constelaţie este Pinwheel sau M101. Deşi este mai mare decât galaxia lui Bode, este difuză şi deci mai greu de văzut. Dar, mai greu de descoperit şi de identificat este totuşi nebuloasa planetară Bufniţa sau M97, localizată sub corpul carului. Este nevoie de un telescop cu apertură de 75 mm pentru a distinge discul ei gri-verzui, de trei ori mai mare decât Jupiter. Un telescop cu o apertură mai mare arată două pete întunecate – ca ochii unei bufniţe.

Orion

Un vânător gigant sau un războinic urmat de câinii săi (Canis Major şi Canis Minor). Este Orion, una dintre cele mai importante constelaţii de pe cer. În mitologia greacă, Orion a fost un bărbat înalt şi chipeş, fiul lui Poseidon, zeul mării. Poetul grec Homer l-a descris pe Orion în Odiseea ca pe un mare vânător, care mânuia o bâtă de bronz. În ciuda abilităţii sale de vânător, a fost ucis de un scorpion, ca pedeapsă pentru înfumurarea lui. Pe cer, Orion este aşezat în partea opusă lui Scorpius.

Ceea ce face această constelaţie specială este Centura Orion, formată dintr-o linie de trei stele de magnitudine 2. Sabia ce atârnă de centură este formată din stele şi nebuloase, de exemplu M42 sau nebuloasa Orion.

Alfa (α) Orionis este Betelgeuse – o supergigantă roşie, de câteva sute de ori mai mare decât Soarele. Betelgeuse variază regulat în strălucire, între magnitudinile 0,0 şi 1,3, dar magnitudinea medie este 0,5. Se află la aproximativ 430 de ani-lumină distanţă şi este mai aproape de Pământ secât orice altă stea strălucitoare din Orion. Ea se află într-un contrast coloristic cu Rigel, Beta (β) Orionis, o supergigantă albastră, care marchează piciorul stând al lui Orion.

În afară de momentele rare când Betelgeuse se află la magnitudine maximă, Rigel este cea mai strălucitoare stea din constelaţie. Rigel este o stea dublă , aflată la aproape 800 de ani-lumină de Pământ. Companionul lui de magnitudine 7 poate fi distins în mijlocul aurei acestuia cu un telescop mic. Delta  (δ) Orionis şi Zeta (ζ) Orionis sunt de asemenea stele duble care pot fi văzute cu telescopul, prima având un companion de magnitudinea 7, iar ultima fiind însoţită de o stea cu magnitudinea 4.

Dacă privim Orion cu un binoclu, descoperim adevărate minuni. În zona sabiei se află NGC 1981 – un roi mare şi dispersat de stele cu magnitudinea 6 şi nebuloasa Orion – un nor enorm de gaz unde se formează stele, la 1 500 de ani-lumină de Pământ. Aceasta acoperă o zonă de pe cer mai mare decât două diametre lunare. În nopţile senine se poate vedea cu ochiul liber ca o pată difuză de lumină, la sud de centura lui Orion. În centrul nebuloasei se găseşte o stea multiplă Theta-1 (θ) Orionis sau Trapezium, care apare ca un grup de patru stele de magnitudinile 5 şi 8 când este privită printr-un telescop mic. Pe o latură a nebuloasei se află Theta-2 Orionis, o stea dublă cu componente de magnitudine 5 şi 6, care pot fi văzute separat cu binoclul. În vârful sabiei este situată Iota (ι) Orionis, o stea dublă cu componente de magnitudine 3 şi 7.

Mult mai impresionantă este steaua Sigma (σ) Orionis. Un telescop mic arată că steaua principală de magnitudine 4 are doi companioni de magnitudine 7, de-o parte, şi un companion mai apropiat, de magnitudine 9, de cealaltă parte.

Rigel – o supergigantă albastră

Este cea mai strălucitoare stea din constelaţia Orion şi a şaptea de pe cerul nopţii, având o magnitudine aparentă de 0,18. Deşi are denumirea Bayer  „beta”, Rigel este aproape întotdeauna mai strălucitoare decât  Alpha Orionis (Betelgeuse). Dar ce face această stea specială?

Spectroscopia estimează că Rigel s-ar afla la o distanţă de 700-900 ani-lumină, în timp ce măsurarea prin paralaxă o situează la o distanţă de 860 ani-lumină, cu o eroare de aproximativ 9%.

Rigel este o supergigantă albastră. Comparată cu Soarele, are o masă de 24 de ori mai mare, o strălucire de aproximativ 85 000 ori mai puternică decât luminizitatea Soarelui şi o rază de aproape 71 de ori mai mare. Din regiunea din Calea Lactee din care face parte Sistemul Solar, Rigel este cea mai luminoasă stea. O stea mai strălucitoare decât aceasta se află la peste 1 100 ani-lumină depărtare.

Fiind foarte strălucitoare, Rigel luminează mai mulţi nori de praf. Cel mai cunoscut este  IC 2118 sau nebuloasa  Cap de vrăjitoare, aflată la 900 de ani-lumină de Pământ.

Dacă planeta noastră ar fi situată lafel de aproape de Rigel cum este de Soare, noi nu am mai exista. Temperatura la suprafaţa stelei are o valoare de aproximativ 10 500⁰ C, în timp ce temperatura la suprafaţa Soarelui este de 5 500⁰ C. Pământul ar trebui să fie  la o distanţă de cinci ori cât distanţa Soare-Pluto.

În 1831, F. G. W. Struve a descoperit că Rigel era de fapt un sistem binar. Deşi a doua stea, Rigel B nu este neapărat slabă în strălucire, având o magnitudine de 6,7, apropierea sa faţă de Rigel A (care este de 500 de ori mai strălucitoare) o face imposibil de observat prin telescoape mai mici de 150 mm.

Rigel B însuşi este un sistem binar, format din două stele din secvenţa principală care orbitează centrul odată la 9,8 zile. Ambele stele aparţin clasei spectrale B9V iar  cea mai masivă dintre ele are o masă de 1,9 mase solare.

Numele stelei a fost inspirat de locaţia ei – în „piciorul stang” al constelaţiei Orion. Provine din numele Riǧl Ǧawza al-Yusra, cuvântul arab pentru piciorul stâng al celei centrale. Alt nume arab este riǧl al-ǧabbār, piciorul gigantului. Acest cuvânt este sursa variantelor de nume folosite  mai rar – Algebar sau Elgebar.

În chineză este cunoscută drept  Shēnxiù Qī – „a şaptea dintre cele trei stele”. Numele de trei stele este din cauză că, la început, constelaţia Orion era formată din doar 3 stele – cele din centura lui Orion. Mai târziu, alte patru stele au fost adăugate în constelaţie, dar numele a rămas neschimbat.

Din cauza strălucirii sale, Rigel este vizibilă de pe toate oceanele lumii. Astfel, de-alungul istoriei, a reprezentat o figură foarte importantă pentru navigare.

În universul Star Trek, Rigel este menţionată de câteva ori prin planetele sale – Rigel II, IV, V, VII, şi XII, care sunt scenele a numeroase evenimente din seriile originale.

Un cutremur solar

Cu ajutorul observatorului solar SOHO a fost analizat primul cutremur solar, în iulie 1996. Acesta a fost echivalent cu un cutremur cu magnitudinea de 11 grade de pe Pământ.
Undele seismice arătau ca valurile unui lac, dar aveau o înălţime de 3 km şi s-au propagat cu o viteză maximă de 400 000 km/h.
Timp de o oră, undele au parcurs o distanţă de zece ori mai mare decât diametrul Pământului, înainte de a dispărea în suprafaţa incandescentă a Soarelui.