Solaris

Eram bântuit de ideea că aveam o amintire greșită despre ea, dar cumva eu greșeam în legătură cu orice.”
Acest film rus clasic nu apare în această listă din cauza unei anumite știiințe pe care o proiectează, ci pentru proiectarea limitelor științei și înțelegerii umane.
Psihologul Chris Kelvin este trimis la o stație spațială ce orbitează o planetă misterioasă, numită Solaris, pentru a afla de ce echipajul acesteia nu mai răspunde mesajelor transmise de locuitorii Pământului. El îi descoperă pe membrii echipajului într-o stare de despresie emoțională, și foarte curând el însuși manifestă această stare. După ce adoarme în stație pentru prima dată, el se trezește ca să o găsească pe soția lui Rheya, care se sinucisese în urmă cu câțiva ani, stând lângă el.
Într-un anumit fel, al cărui motiv rămâne neclarificat, Solaris a adus-o înapoi pe Rheya, construind-o din memoriile soțului ei. Dar este această făptură Rheya cea adevărată sau este doar amintirea imperfectă a lui Chris, inchipuită prin ideile sale preconcepute și prin întelegerea sa limitată? Solaris este ea însăși o planetă inexplicabilă, creând forme geometrice bizare de-alungul suprafeței sale care ar putea sau nu fi în viață.

Autorul romanului original după care a fost realizat filmul, Stanislaw Lem, era convins că viața extraterestră ar fi atât de ciudată încât oamenii nu ar fi capabili să o înțeleagă. Filmul Solaris transmite cu acuratețe acest mesaj.
Deși este un psiholog antrenat și, în același timp, un om educat, Chris nu poate nici măcar să-și înțeleagă soția. Atunci, filmul întreabă – cum am putea noi înțelege o formă extraterestră cum este Solaris? Fără îndoială, devotații mecanicii cuantice și cei a problemei conștiinței vor simpatiza acest film.

Gattaca

Acum discriminarea a devenit o știință exactă.”

Filmul lui Andrew Niccol merită notat pentru viziunea sa cumplită, dar credibilă, a unei societăți dominate de prejudiciul genetic.
Majoritatea copiilor sunt concepuți folosind IFV, un proces de preimplantare genetică, ce elimină toate imperfecțiunile genetice. Un genetician prietenos explică în film unor părinți ingrijorați: „Acest copil este al tot vostru, numai că este cel mai bun copil al vostru. ” Identitățile tuturor persoanelor și statuturile lor genetice sunt, de asemenea, monitorizate neîncetat de către sistemul biometric de identitate.
Personajul principal, Vincent, este un „in-Valid” – numit în acest mod pentru că el a fost conceput în mod natural și, din această cauză, el suferă de miopie și are un defect la inimă. Fiind exclus de la toate slujbele mai puțin acelea casnice, el îl plătește pe un „Valid” infirm să-i împrumute identitatea sa genetică – în forma monstrelor de urină și a asemănării – pentru ca acesta să-și urmeze visul și să devină astronaut.

Societatea proiectată în Gattaca este grea și nedreaptă, câteodată semănând cu o parodie. Este remarcabil de observat cum interviul lui Vincent pentru Gattaca Aerospace Corporation consistă în întregime doar dintr-o monstră de urină. Totuși, genetica poate oferi numai predicții statistice, iar acestea sunt foarte rar 100% sigure. Astfel, compania ar fi trebuit să îi dea și un interviu adevărat.
Cu toate acestea, Gattaca este unul dintre puținele filme care abordează problema determinismului genetic: în ce măsură suntem noi controlați de gene? Vincent depășește performanțele unor personaje genetic superioare, în mare parte prin voița sa foarte puternică. Dar înseamnă acest lucru că probele genetice chiar nu pot prezice felul în care oamenii vor îndeplini o sarcină – sau înseamnă că noi încă nu am găsit genele de voință?

Alien

Nu vă pot minți în privința șanselor, dar…aveți toata mila mea.”
Acest film horror sci-fi are câteva influențe reale, cum ar fi animația suspendată (încetarea temporară a funcțiilor vitale ale organismului, lucru obținut, de exemplu, prin înghețarea acestuia), folosită pentru menținerea în viață a echipajului navei în timpul călătoriilor interstelare ce pot dura câteva decenii (acești astronauți nu puteau călători cu viteze mai mari decât viteza luminii).

Filmul prezintă întâlnirea echipajului cu o creatură (un extraterestru) violentă cu un ciclu de viață delicat. Extraterestrul trece prin 3 faze în cursul filmului. Se naște sub forma unui ou, care produce un fel de păianjen de dimensiunea unui cap, ce are o coadă puternică și o fizionomie imprecisă, asemănătoare cu cea a reptilelor. Acesta se atașează singur primului om pe ca îl întâlnește și, in timp ce se fixează pe fața acestuia, implantează un embrion în stomacul victimei. Apoi păianjenul cade și moare. Embrionul însă supraviețuiește, hrănindu-se cu mâncarea digerată a victimei. În final, embrionul se desface (pe cea mai puțin plăcută cale posibilă) și pornește în urmărirea și uciderea echipajului navei.

Fiecare element al ciclului de viață poate fi găsit în natură la paraziți, viespii și alte insecte colonizatoare. Suspansul filmului este dat de decizia producătorilor de a lăsa evenimentele să se desfășoare fără a oferi explicații prea multe – cel care vizionează filmul trebuie el însuși să completeze ciclul de viață.
Din păcate, există și câteva aspecte ciudate. În primul rând, adultul reușește cumva să crească de la 30 centimetri la 2 metri în doar câteva ore. Extraterestrul prezintă, de asemenea, pe parcursul vieții un acid puternic în locul sângelui uman. Pentru ca acest lucru să funcționeze, extraterestrul ar trebui să fie construit din Teflon, luând în considerare că orice țesut organic ar fi distrus de acid.

Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Am ieșit afară. Nu mai am nicio amintire.”
Personajul principal, Joel, descoperă că iubita sa, Clementine, i-a șters amintirile relației lor. Dezamăgit și supărat, el se duce la compania ce a efectuat procedura și cere să îi fie ștearse și celelalte amintiri.
Totuși, în cursul procedurii el realizează că vrea să păstreze amintirile până la urmă, și începe să se împotrivească ștergerii.

Această ștergere a memoriei selective depășește cu mult tehnologia actuală, dar există câteva motive bune să ne gânim că ea nu ar putea fi imposibilă. Câteva forme de nebunie afectează anumite tipuri ale memoriei – de exemplu demența semantică, care vizează doar cunoașterea reală a lumii, și nu amintirille vieții „personale.”

În mod rațional, filmul proiectează memoria ca o rețea de legături. În a doua jumătate activă, Joel doarme în timp ce tehnicienii îi „operează” mintea. Noi urmărim în timp ce el trece de la amintirile relației sale recente la acelea din copilărie.
Fiecare amintire cu care protagonistul se confruntă este identificată și ștearsă de către tehnicieni. Acest lucru conduce la secvențe spectaculare în care el aleargă prin librării, în tmp ce cărțile dispar de pe rafturi sau iese afară dintr-o casă a cărei pereți dispar unul câte unul.

2001: A Space Odyssey

Hal, deschide trapa de intrare.”
Deși a fost făcută înainte de aterizarea pe Lună, această capodoperă cinematografică a lui Stanley Kubrick și Arthur C Clarke reprezintă o descriere surprinzător de realistă a călătoriei în spațiu.
Filmul proiecteză nave spațiale interplanetare care folosesc o varietate de tehnici pentru a le permite oamenilor să supraviețuiască la gravitație 0 – unele secțiuni ale navei se rotesc pentru a genera gravitație artificială, altele au pereții acoperiți cu Velcro (sau ceva asemănător) astfel încât membrii echipajului poartă pantofi adecvați pentru deplasarea pe aceștia. Mai mult, noi îi putem vedea pe membrii echipajului încercând să facă față plictiselii și rutinei unei îndelungate călătorii prin spațiul cosmic.

Printre detaliile corecte ale filmului se numără:
– toate scenele în care acțiunea are loc în spațiul cosmic sunt silențioase – zgomotul nu călătorește în vid
– stelele nu se mișcă pe lângă navă – pentru ca mișcarea stelelor să fie vizibilă de pe navă, aceasta ar trebui să călătorească cu o viteză apropiată de viteza luminii
– echipajul consumă mâncare sub formă de pastă și bea numai lichide cu paiul
Fizica newtoniană este respectată de comportamentul navei și de acele mici ” capsule” în care astronauții obișnuiesc să călătorească în afara ei. Problemele apar atunci când un transmițător radio aliniat perfect, prin care echipajul comunica cu cei de pe Pământ, începe să se miște încet din poziția inițială.

Filmele sci-fi și știința

Cu ceva timp în urmă a fost realizat filmul Iron Man, care a devenit rapid un film de succes, cu mari încasări. Acest film a fost lăudat pentru că a inclus multe tehnologii cu folosință practică.


Lucrul acesta face diferența, știind că Holliwoodul produce prea des filme sci-fi cu mari erori de știință – nave spațiale ce emit zgomote şuierătoare (Star Wars) sau călătorii spre centrul Pământului (The Core).
Am ales cinci filme sci-fi care nu respectă regula obișnuită de la Holliwood, pentru că ele prezintă informații științifice corecte și credibile. Informațiile acestea ar putea să nu fie 100% reale, dar ele înfățișează realitatea atunci când ai nevoie de ele cel mai mult.

Cum putem demonstra că Multiversul există?

Mecanica cuantică afirmă că realitatea obiectivă nu există, şi că tot ceea ce vedem noi sunt, de fapt, probabilităţi ce au o anumită configuraţie, toate celelalte  realităţi posibile existând împreună în multiversul cuantic. Acest articol vă prezintă experimentul care ar putea să vă ajute să testaţi această idee.

Mai întâi, să analizăm două interpretări majore ale naturii realităţii cuantice. Cea mai veche şi cea mai preferată este interpretarea Copenhagen, concepută de oamenii de ştiinţă  Niels Bohr şi Werner Heisenberg în anii 1920. La bază, această interpretare spune că toate particulele subatomice din care este alcătuit universul pot şi ar trebui să fie gândite ca şi funcţii de unde, ce sunt reprezentări probabile ale locaţiei şi frecvenţei particulei la un moment dat. Prin măsurare şi observare, aceste particule colapsează în numai o valoare posibilă. În acest mod, vedem universul care ne înconjoară.

O altă idee a fost prezentată pentru prima dată de Hugh Everett în 1957, numită Interpretarea Multor Lumi. El a pornit de la interpretarea Copenhagen dar a eliminat parte crucială – colapsul funcţiei de unde. Fără acesta, toate valorile probabile ale particulei subatomice ar exista în suprapunere, toate dintr-o dată. Teoretic, acest lucru înseamnă că există un număr foarte mare şi probabil infinit de universuri paralele.

Atunci, întrebările evidente sunt, de ce nouă ni se pare că observăm doar un univers şi de ce universul arată pentru toată lumea ca şi cum colapsul funcţiei de unde se întâmplă în acelaşi timp. Everett şi urmaşii lui au explicat că răspunsul este un alt fenomen numit decoerență cuantică. Pentru ca toate stările posibile ale unei particule să rămână în suprapunere, adică să fie coerente, este esenţial ca sistemul lor să fie izolat.

Lovirea particulei de către un singur foton este suficientă pentru a întrerupe coerenţa, şi ceea ce vedem a fi colapsul funcţiei de unde este de fapt una dintre multele realităţi care descriu stările posibile ale particulei. Dacă le-am aduna pe toate împreună am obţine chiar universurile posibile infinite.

Există avantaje teoretice sigure în favoarea acestei teorii. Interpretarea Copenhagen depinde de prezenţa observatorului – nu neapărat un observator conştient, doar cineva capabil de a iniţia colapsul funcţiei de unde – şi o mulţime dintre paradoxurile aparente ale mecanicii cuantice sunt eliminate dacă nu există un observator. Pentru început, acest lucru rezolvă legendara problemă a pisicii lui Erwin Schrödinger, unde o pisică este plasată în suprapunere cuantică în interiorul unei cutii astfel încât să fie şi moartă şi în viaţă. Interpretarea concepută de Everett nu are nicio problemă cu această pisică, ce este simultan moartă şi vie – aceasta prelungeşte rezultatele în universuri diferite.

În ciuda acestor potenţiale beneficii, Interpretarea Multor Lumi s-a întruntat întotdeauna cu două provocări de netrecut. În primul rând, aceasta nu poate fi testată experimental. Astfel, nu se poate demonstra că este falsă sau adevărată, transformând-o într-o întrebare specifică filozofiei şi nu ştiinţei. În al doilea rând, această interpretare este puţin iraţională. Se află în contradicţie cu orice formă  de intuiţie pe care noi o avem despre lumea din jurul nostru, sfidând tot ceea ce credem că trebuie să fie adevărat despre această lume. Nu înseamnă că interpretarea este greşită, doar că din cauza acestei provocări, ea nu este populară printre opiniile marei mase de oameni şi chiar a oamenilor de ştiinţă.

De fapt, există o singură cale prin care se poate demonstra existenţa multiversului cuantic, şi aceasta are legătură cu problema raţiunii. Pentru acum –  şi probabil pentru viitoarul indefinit  – este doar un experiment teoretizat, dar nu este în totalitate indiscutabil astfel încât, acest experiment ar putea fi într-o zi încercat practic. Dacă  experimentul ar reuşi, el ar demonstra că multiversul există – dar numai pentru o singură persoană.

Noţiunile gemene ale sinuciderii cuantice şi ale imortalităţii au fost propuse pentru prima dată de Hans Moravec în 1987 şi un an mai târziu de către Bruno Marchal, dar cel care a studiat cel mai mult această idee este Max Tegmark de la MIT. Cea mai comună versiune a acestui  experiment este următoarea – plasarea experimentatorului în aceeaşi cameră cu un dispozitiv de sinucidere, cum ar fi o armă foarte puternică, poziţionat spre cap. La fiecare 10 secunde, va fi măsurată valoarea fotonilor. Depinzând de rezultat – cu o şansă de 50/50, independentă de valoarea măsurătorii – dispozitivul sau va fi aprins, ucigând astfel experimentatorul sau va face un zgomot asemănător cu „totul în regulă”, anunţând experimentatorul că este protejat.

Prin acest experiment, noi am legat supravieţuirea experimentatorului cu starea cuantică, acesta existând în suprapunerea de a fi în acelaşi timp mort şi viu. Sunt 50% şanse ca el să fi supravieţuit experimentului iniţial sau oricărei alte repetiţii ale acestuia. Ori de câte ori experimentul este executat, există şanse egale de supravieţuire.

Bineînţeles că, per ansamblu, şansele de supavieţuire sunt mai mici de 50%. Versiunea care a murit în experimentul iniţial nu mai are 50% şanse de a reveni la viaţă în experimentul următor. Dar, fiecare versiune vie a experimentatorului menţine şansele de supravieţuire, chiar dacă, în general, şansele de a supravieţui continuă să scadă la 25%, apoi la 12.5%, la 6.25%, şi aşa mai departe. Să presupunem că într-un univers, experimentatorul a reuşit să supravieţuiască 50 de astfel de teste la rând – acum  acesta are mai puţin de una într-un cvadrilion de şanse de a supravieţui, lucru ce este mai mult decât necesar pentru a îndeplini nivelul 5-sigma de siguranţă de care este nevoie pentru o descoperire oficială.

În acest moment, experimentatorul poate să distingă interpretarea  Copenhagen de cea a Multor Lumi – în timp ce şansele ca el să fie în prima interpretarea sunt mai puţine de una la un cvadrilion, în a doua interpretarea şansele sunt de 100%, pentru că o versiune a lui trebuie să existe pentru a observa suprapunerea presupusă, toate celelalte versiuni ale acestuia ne mai fiind în viaţă. Astfel, Interpretarea Multor Lumi este demonstrată iar experimentatorul a făcut cunoştinţă cu imortalitatea cuantică.

Totuşi, singurul mic obstacol este că această interpretare i-a fost demonstrată doar experimentatorului. Niciun alt observator nu va alege între una la un cvadrilion şi 100%  şanse – pentru aceştia şansele de supravieţuire ale experimentatorului vor fi egale, nedepinzând de ce interpretare este aleasă. Pentru a fi sigur, cea mai mică probabilitate – 1 la un cvadrilion –  este imposibilă, lucru ce i-ar convinge pe colegii experimentatorului să accepte că Interpretarea Multor Lumi este corectă. Dar, totuşi, ar rămâne universuri nenumărabile în care experimentatorul a murit. Cel mai probabil, Interpretarea Multor Lumi va fi demonstrată pentru o mică parte a tuturor universurilor posibile, pentru că oriunde altundeva rezultatele nu ar fi de ajuns.

Pentru această parte, Max Tegmark a spus odată  că s-ar putea să încerce într-o zi experimentul , dar numai atunci când este bătrân şi nebun, şi astfel moartea lui în cea mai mare parte a universului nu ar fi aşa de grea pentru alţii. Acesta  spune de asemenea că  experimentul ar putea fi extins astfel încât tu şi prietenul tău aţi fi sau ucişi sau menajaţi în fiecare tur al experimentului. Această extindere ţi-ar oferi, cel puţin, o altă persoană cu care să împarţi cunoaşterea multiversului.

Presupun că o demonstraţie suficient de grandioasă ar fi aceea de a executa un experiment unde toată lumea de pe  Pământ este plasată într-o cameră enormă, pentru ca toţi aceştia să participe la explorarea imortalităţii cuantice. Desigur, pentru a pune în aplicare un astfel de experiment, trebuie să fi sigur că Interpretarea Multor Lumi este corectă înainte de risca viaţa întregii populaţii a Pământului. Sunt sigur că ar merita uciderea populaţiilor a unor planete Pământ nenumărabile pentru ca o singură lume dintre acestea să găsească răspunsul. Dar, întreabă-mă acelaşi lucru într-un univers diferit, şi s-ar putea ca să-ţi răspund diferit…

Acest articol reprezintă traducerea din limba engleză a – http://io9.com/5891740/quantum-suicide-how-to-prove-the-multiverse-exists-in-the-most-violent-way-possible