Pollux – caracteristici

Pollux a fost odată o stea de tip A, aflată în secvența principală. Dar între timp, ea și-a epuizat hidrogenul din nucleu în urma reacțiilor de fuziune atomică și a devenit o stea gigantă, clasificată în categoria stelară “K0 III b“. Prin “KO“ înțelegem că steaua este mai rece decât Soarele, “III“  ne conduce spre luminozitate, indicând cantitatea de energie emisă în funcție de masa stelei, iar prin “b“, aflăm că Pollux are o luminozitate inferioară mediei stelelor din clasa sa. Printr-o comparație cu Soarele, Pollux are o masă de două ori mai mare, o rază de aproape nouă ori cât raza Soarelui, o luminozitate de 46 de ori mai puternică și este de 31 de ori mai strălucitoare decât acesta în lumina vizibilă.

Temperatura acestei stele este de aproximativ 4,666 K, ceea ce o determină să aibă o culoare portocalie, specifică tuturor stelelor de tip K. Informații despre câmpul magnetic al stelei au fost obținute prin analizarea de radiații X emise de aceasta. Măsurând aceste emisii de raze X, s-a determinat că Pollux are un câmp magnetic foarte slab, fiind printre cele mai slabe câmpuri magnetice ale unei stele detectate vreodată. În acest mod, s-a ajuns la concluzia că Pollux a fost în trecut o stea de tip A, având un câmp magnetic mult mai puternic.

În 2006, oamenii de știință au descoperit că Pollux este orbitată de o planetă  uriașă pe care au numit-o Pollux b. Aceasta are masa de  2.9 ori mai mare decât cea a lui Jupiter și o perioadă de revoluție de 590 de zile (1,6 ani).

Câmpul magnetic al lui Jupiter

Câmpul magnetic al lui Jupiter este generat de curenţi electrici din stratul gros de hidrogen metalic. Axa care trece prin polii magnetici este înclinată cu 11⁰ faţă de axa de rotaţie.
Acest câmp magnetic este de 20 000 ori mai puternic decât al Pământului. Astfel, particulele transportate de vântul solar îl lovesc şi sunt încetinite şi deviate, mişcându-se în spirală, de-a lungul liniilor de forţă.

Unele particule intră în atmosfera superioară, în zona polilor magnetici, unde se ciocnesc cu gazele existente în atmosferă şi produc aurore.
Alte particule cu sarcină electrică sunt capturate şi formează un strat asemănător unui disc, în jurul ecuatorului magnetic a lui Jupiter, prin care circulă curenţi electrici.
Particulele cu energie mare sunt capturate şi formează centuri de radiaţie, asemănătoare centurilor Van Allen din jurul Pământului, dar mult mai intense.


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Câmpul constituie o regiune vastă, numită magnetosferă, a cărei dimensiune variază în funcţie de vântul solar. Se presupune  că are o coadă lungă de aproximativ 600 milioane km.

Misiune Mercur : Structura

Mercur are o densitate foarte mare. Acest lucru de datorează fierului, care s-a acumulat în centrul planetei în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, formând un nucleu enorm, cu diametrul de 3600 km.

Mantaua are o grosime de 550 km şi este formată din rocă solidă. Aceasta s-a răcit lent în ultimele miliarde de ani, pe măsură ce erupţiile vulcanice şi scurgerile de lavă au încetat. Astăzi, planeta este inactivă din punct de vedere tectonic.

Al treilea strat, scoarţa, este subţire şi este formată, la fel ca şi mantaua, din silicaţi, în special anortozit. Aceeaşi compoziţie o au şi regiunile muntoase vechi de pe Lună. Nu există oxizi de fier. Spre deosebire de alte planete, aici tot fierul s-a concentrat în nucleu, care produce un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât al Pământului.

Atmosfera Soarelui

Fotosfera este stratul inferior al atmosferei solare. Deasupra lui se află alte trei straturi atmosferice.

Chiar după fotosferă se află cromosfera roşie-portocalie, cu o grosime de aproximativ 2 000 km şi cu o temperatură ce creşte, de la bază la suprafaţă, de la 4 500 °C la 20 000 °C.
În cromosferă există multe coloane de plasmă asemănătoare unor flăcări, numite spicule, care se ridică până la o înălţime de 10 000 km, de-a lungul liniilor de câmp magnetic, şi coboară după câteva minute.

Între cromosferă şi coroană există un strat subţire, neuniform, numit regiunea de tranziţie, unde temperatura creşte de la 20 000 °C la 1 milion °C.

Stratul exterior al atmosferei solare este coroana, cu o temperatură de 2 milioane °C şi formată din plasmă subţire, care se extinde în spaţiu până la o distanţă de câteva milioane de km deasupra cromosferei. La mare distanţă de Soare, aceasta se amestecă cu vântul solar – un flux de particule cu sarcină electrică (mai ales protoni şi electroni), emise de Soare în Sistemul Solar.
Din când în când, prin coroană sunt aruncate în spaţiu nişte bule enorme de plasmă, conţinând miliarde de tone de materie, numite ejecţii coronale.