Schimbă călătoria în timp trecutul?

Noi știm că trecutul a existat cândva și ocupă un loc bine stabilit. Întotdeauna istoria s-a întâmplat așa cum ne amintim. Dar cum știm sigur că exact așa a fost? Dacă am putea călători în timp, ne-am întoarce în trecut și astfel am putea schimba întâmplările. Cum am putea să realizăm dacă noi chiar facem acest lucru?

Am întrebat mai mulți experți în domeniul călătoriei în timp, dintre care niciunul nu a călătorit încă în timp de unul singur. (Sau dacă au călătorit, ei nu ne-au spus acest lucru.)

În primul rând, este foarte greu să știm dacă schimbăm sau nu trecutul. „Dacă presupunem că un călător în timp ne-ar schimba trecutul, atunci toate amintirile noastre din trecut ar fi în mod automat schimbate, fiind actualizate cu ‘noul’ trecut, spune  Christian Wüthrich, profesor de filozofie și științe la UCSD. „Dacă schimbările din trecutul nostru au loc instantaneu și constant, implicând actualizări ale amintirilor și momentelor din trecut, atunci noi nu am fi siguri dacă s-a schimbat sau nu trecutul. ”

În continuare vom afla cum știm că trecutul nu este schimbat încontinuu de către cineva.

Călătoria în timp este imposibilă

Această afirmație a fost spusă de mulți experți. Unul dintre aceștia este  Jon Thaler, profesor de fizică la universitatea Illinois: „Problema este că noi nu știm cum să proiectăm o teorie ce permite călătoria în timp. Iar fără teorie este  greu să știm ce fenomen trebuie să căutăm.” Thaler a explicat în lucrarea sa de ce Teoria Relativității ar putea permite „linii închise de timp” care fac posibilă călătoria în timp – dar celebrul „paradox al bunicului” (conform căruia tu te întorci în timp și îți ucizi propriul  bunic care este doar un copil) demonstrează că acest lucru este imposibil. Thaler ne explică:

„Într-o coajă de nucă se pare că aceste „linii închise de timp” – jargon folosit pentru setările ce permit călătoria în timp – sunt incompatibile cu mecanica cuantică. ” Acesta este modul principal în care este interpretat   „paradoxul bunicului” de către fizicieni, cu excepția faptului că acest mod este mai cantitativ și „mai plăcut de analizat de către fizicieni.”

Chiar dacă ar fi posibilă călătoria în timp, tot nu am putea schimba trecutul

Și această afirmație este susținută de mulți experți, de asemenea. Wüthrich spune că mulți filozofi ai științei admit că trecutul trebuie să fie constant, pentru a evita paradoxuri neplăcute. Aceste “condiții de constanță” se referă la faptul că trecutul este unic și este bine fixat. Astfel, expertul în fizica cuantică spune: “chiar dacă ne-am întoarce în trecut  cu intenția de a schimba istoria, evenimentele pe care le-am întâmpina ne-ar forța să respectăm ceea ce s-a întâmplat în trecut (istoria ar include deja și prezența călătorilor în timp).”

Din această cauză, multor filozofi ai timpului le plac povești ca „All You Zombies”, de Robert A. Heinlein, unde trecutul este constant, după cum spune Nick Huggett, autorul cărții  “Everywhere and Everywhen: Adventures in Physics and Philosophy.” Huggett, professor de filozofie la universitatea Illinois, ne explică:

Nu știm sigur ce ar putea însemna schimbarea trecutului. Pentru a spune că un lucru s-a schimbat, atunci acel lucru a fost într-un anumit fel la un moment dat și într-un alt fel la un moment diferit. Cum am ști dacă am schimba trecutul? Dacă ziua de ieri a fost la început prima zi, apoi a devenit altă zi – la început nu am ajuns prin călătoria în timp în acea zi, iar apoi am ajuns acolo prin acest mijloc. Dar, noi am ajuns prin călătoria în timp în acea zi, așa că prima opțiune nu s-a întâmplat vreodată. Deci, trecutul nu a fost schimbat de sosirea noastră – pentru că ea nu a făcut ca ceva diferit să se întâmple.

 O alternativă la această noțiune este că de fiecare dată când ne întoarcem în timp și schimbăm lucruri, noi de fapt creăm un nou univers, conform teoriei “multor lumi”  a lui Hugh Everett. Această nouă realitate va avea un trecut constant, pe care toată lumea și-l va aminti la fel – dar va fi trecutul rezultat din modificarile călătorilor în timp.

Brun ne spune:

Ar putea exista universuri multiple, iar modificarea trecutului ar cauza ramificarea universului. Deși acest lucru pare ciudat și ştiinţifico-fantastic, trebuie luat în serios în mecanica cuantică, unde una dintre principalele interpretări ale teoriei este așa numita  imagine a “Multor Lumi”, în care evenimentele cuantice produc ramificarea universului. Dar și în acest caz, cineva nu poate să se întoarcă și să schimbe istoria propriului univers.

Ar exista posibilitatea să călătorim în trecut, dar nu am putea merge mai departe de momentul primei invenții a mașinii timpului

Dacă nu cumva cineva a inventat o mașină a timpului despre care noi nu știm încă, atunci noi suntem în siguranță. Thomas J. Weiler, professor de fizică la universitatea Vanderbilt, ne explică:

Călătoria în trecut, dacă ar fi posibilă, ar putea duce numai până în momentul primei invenții a mașinii timpului. Pentru că în trecutul civilizației noastre nu a existat o mașină a timpului, acesta este constant, în timp ce trecutul unor civilizații mai avansate ar putea fi variabil.

 Nimeni nu se laudă

Singura cale clară de a știi dacă există călători în timp ce schimbă trecutul ar fi dacă aceștia s-ar lăuda. Fiind oameni, cu siguranță ei ar face acest lucru. Huggett spune:

Să presupunem că mâine ne întoarcem în timp pentru două zile (până ieri) și, în mod senzațional, apărem la televiziunea națională făcând predicții despre ziua de azi. S-ar știi foarte bine azi că versiunile noastre din viitor au afectat trecutul.

Dar, chiar și atunci, noi nu am știi sigur dacă acești călători lăudăroși în timp ar fi schimbat ceva, pentru că noi ne-am aminti numai un trecut.

Ar exista semne fizice

Depinzând de metoda prin care oamenii călătoresc în timp, ar trebui să existe semne fizice, spune Huggett. În romanul lui Carl Sagan – Contact –  călătoria în timp este posibilă folosind un drum din spațiu-timp ce duce spre trecut. Huggett afirmă că acest tip de gaură de vierme “necesită forme exotice de materie pentru a o menține deschisă, forme ce ar putea fi detectate.” De asemenea, apar probleme la conservarea energiei – când am apărea în trecut, nu am fi formați din materia și energia deja existente acolo, ci ar trebui să importăm energie din viitor. Acest lucru ar putea crea semne care ar putea fi detectate – dacă cineva din viitor chiar ar călători în trecut în timpul nostru. Într-o coajă de nucă, rezultatele călătoriei în timp nu ar fi observate de aceia dintre noi care sunt blocați într-un timp liniar, dar metodele folosite pentru a călători în timp probabil ar lăsa niște semne.

Dacă am modifica efecte și cauze, am modifica legile probabilității

Dacă cineva chiar ar putea să se întoarcă în timp și să schimbe trecutul, atunci efectele ar preceda cauze, spune Brun. Acest lucru ar putea însemna că totul ar fi pe dos, conducând la contradicții pe care le-am putea observa cu toții. Brun ne explică:

“Amestecul dintre efect și cauză poate determina evenimentele neverosimile să devină mult mai probabile. Dacă am afla, pe neașteptate, că legile șansei încalcă estimările noastre despre probabilitate, atunci ne-am putea gândi mai serios la călătoria în timp. Acest lucru înseamnă că am putea detecta existența mașinilor timpului, chiar înainte de a fi fost construite! Dar este foarte greu, pentru că nu știm ceea ce ar trebui să căutăm. ”

Istoria ne demonstrează că nu se călătorește în timp

În concluzie, profesorul de la Harvard, Gary Feldman, ne spune: “Dacă trecutul este schimbat în mod continuu de către călători în timp, ei nu se pricep foarte bine la acest lucru. De ce nu ar fi evitat aceștia întâmplarea a două războaie mondiale dezastroase și inutile?”

Acest articol este traducerea io9 – http://io9.com/5914731/how-do-we-know-time-travelers-arent-constantly-changing-the-past?utm_campaign=socialflow_io9_facebook&utm_source=io9_facebook&utm_medium=socialflow

Jucându-ne cu relativitatea

În condițiile relativității generale, pentru cineva aflat într-o zonă cu gravitație mare timpul va trece mai încet decât pentru cineva aflat într-o zonă cu gravitație mică. Această teorie a fost testată folosind sateliții din atmosferă. Prin ceasurile amplasate pe acești sateliți, timpul s-a scurs puțin mai rapid față de cele ale oamenilor de pe planetă. (Deși, tehnic vorbind, nu la fel de rapid cât ar fi putut să se scurgă pentru că sateliții călătoresc mai rapid decât oamenii de pe planetă, și, în acest mod, timpul încetinește puțin pentru ei). Presupunem că acest lucru de datorează timpului de deviere al spațiului și masei. Dar, cum ar fi dacă s-ar datora gravitației?

Să ne imaginăm că am avea o navă spațială care ar controla timpul, care s-ar scurge independent față de viteza navei. În timp ce nava parcurge spațiul, timpul ar încetini pentru pasageri. Totuși, ar încetini numai pentru viteza (timpului) apropiată de viteza (navei spațiale). Dacă am putea controla viteza navei spațiale, și am controla și viteza timpului, atunci noi am controla toate dimensiunile navei spațiale însăși. Ultimul lucru pe care ar trebui să îl controlăm ar fi gravitația. Deodată, am putea simți câmpul gravitațional apropiat pentru orice exces în încetinirea timpului pe care am putea-o induce.
Aceasta pare a fi calea teoretică perfectă de a induce un câmp gravitațional acolo unde nu există vreunul. Singura problemă ar fi că, atunci când am putea face acest lucru, noi am fi stăpânii timpului și spațiului. De ce ne-ar mai interesa atunci gravitația artificială?!

Materia neagră

Se spune că materia neagră, materie cu care nu am putut interacționa pe nicio cale directă, există. Noi știm că ea este acolo undeva pentru că îi putem observa efectele gravitaționale. Dar dacă această substanță misterioasă străbate universul, fără a avea un efect asupra nimănui cu excepția forței gravitaționale pe care o exercită, aceasta ar fi o cale perfectă a avea o navă gravitată de ea.

Care ar putea fi problema? Să facem o simulare.
„Căpitane, plutim! Unitatea de gravitație artificială cedează! Este o problemă cu materia neagră!”
„Poți să repari problema?”
„Nu, noi putem detecta materia neagră doar prin observarea efectelor ei gravitaționale, deci atunci când gravitația cedează, întreaga unitate de gravitație artificială dispare.”
„Atunci o să plutim până când o să murim.”
Un sistem care poate fi reparat doar atunci când funcționează la parametrii optimi trebuie să fie destul de exagerat.

O gaură neagră portabilă

Găurile negre sunt spații în care materia a devenit atât de densă încât ea a colapsat într-un singur punct. Acel punct este încă plin de materie și exercită o forță gravitațională asupra universului din jur. Găurile negre nu sunt ucigașii universului, așa cum sunt adesea văzute. Galaxia noastră, lafel ca majoritatea galaxiilor, se rotește în jurul unei găuri negre supermasive care nu face niciun rău nimănui. Ea menține Calea Lactee într-o continuă rotație în jurul ei și o împinge spre ea. O gaură neagră similară ar putea face acest lucru unei nave spațiale.

Bineînțeles, aceasta nu ar trebui să fie la fel de masivă ca cea din centrul Căii Lactee. De fapt, ar trebui să fie doar suficient de masivă încât să exercite o forță gravitațională ca a Pământului, lăsând deoparte masa Pământului. Construiește o ambarcațoine sferică în jurul ei – fără a fi nevoie de aerodinamică în spațiu – și simte-te așezat în mijlocul navei.

Nimeni nu ar trebui să se îngrijoreze de pericolul de colapsare al navei. Atât timp cât gaura neagră stabilită exercită doar o gravitație egală cu cea a Pământului la distanța la care este față de navă, construcțiile din jurul ei ar trebui proiectate la gravitația normală a Pământului – la fel cum este construită orice clădire pe Pământ. În plus, noi ar trebui să găsim o cale prin care să ținem gaura neagră unde vrem și să o putem muta dacă dorim acest lucru.
Gaura neagră reușește să rezolve problema spațiului, dar întâmpină altă problemă – cea a masei. Deși o gaură neagră centrală ar fi ideală pentru stații spațiale, ea nu ar fi potrivită pentru navele spațiale. O navă spațială care ar călători în apropierea găurii negre ar trebui să tragă după ea masa găurii negre. În acest mod nu se poate explora spațiul.

Rotirea navei

Câteodată, cele mai bune soluții sunt cele simple. Așa cum unii oameni au observat, urcarea liftului îi face să simtă, pentru un moment, o presiune exercitată asupra picioarelor. Pe altă parte, în timp ce același lift coboară, ei se simt, pentru un moment, imponderabili. Explicația acestui fenomen este simplă – accelerația constantă are același efect ca și gravitația într-un mediu închis.
Dar mișcarea liniară este greu de obținut – ar trebui să îți planifici călătoriile astfel încât să accelerezi pe jumătate de distanță și apoi să întorci nava și să decelerezi pe cealaltă jumătate de distanță. Astfel, în loc de mișcare liniară, o navă spațială poate folosi mișcarea circulară. Învârte în cerc, în jurul tău, o găleată plină cu apă, iar apa va sta în cerc ca și cum ar fi ținută acolo de gravitație. Direcția de mișcare a găleții nu are prea mare importanță atât timp cât aceasta se mișcă în cerc suficient de rapid. Apa este întotdeauna trasă spre înăuntru, către centrul cercului și astfel ea întotdeauna stă aplatizată, ca și cum ar fi trasă spre exterior.

Construiește o navă spațială de forma unui inel uriaș și programează nava să se miște într-un cerc constant, la o viteză constantă. Oamenii vor fi ‘aplatizați’ față de capătul exterior al inelului. Ei se vor simți ca și cum ar fi împinși spre acel capăt de o forță constantă. Atât timp cât inelul se rotește, acesta va aproxima gravitația. Aceasta pare a fi cea mai bună explicație pentru prezneța farfuriilor zburătoare în desene și legende. Cea mai bună cale prin care extratereștrii ar putea menține gravitația lor nativă ar fi rotirea inelului la o anumită viteză pentru ca forța gravitațională – sau lipsa acesteia – să fie compensată.
Această aproximație are totuși, niște probleme. Inelul care se rotește ar trebui să fie foarte mare iar lucrurile nu ar cădea la fel cum o fac pe Pământ. Acestea ar cădea puțin într-o parte față de locul din care au fost aruncate. Dar, această problemă ar putea fi remediată prin adaptarea vitezi navei depinzând de nevoile pasagerilor.

Cum am putea crea gravitație artificială?

V-ați întrebat vreodată de ce oamenii din filme sci-fi precum Star Trek sau Star Wars merg în loc să plutească în navele lor spațiale? Răspunsul este simplu – gravitația artificială. Aceasta este prezentă în orice film sci-fi. Dar oare noi o putem crea?

În spațiu este foarte greu să se filmeze. De exemplu, după ce noi am aranja cu pricepere mâncare pe o masă a navei spațiale, aceasta ar începe să plutească prin navă. În acest mod nu s-ar putea produce niciun film. Scenele din filme petrecute în spațiu au fost aproape întotdeauna filmate pe Pământ. Astfel, acesta a fost un lucru bun pentru că a împiedicat atrofierea mușchilor actorilor, denaturarea presiunii sângelui, menținerea fluidelor corporale acolo unde acestea ar trebui să fie și a împiedicat oasele să devină fragile și casante.

Lipsa gravitației ne dă peste cap întregul corp, iar dacă am plănui o călătorie îndelungată în spațiu, ar trebui să găsim o cale să simulăm gravitația pe care o avem pe Pământ. Dar cum am putea face asta? Mulți oameni au gândit această problemă și în continuare vom analiza câteva sugestii.

Cum putem demonstra că Multiversul există?

Mecanica cuantică afirmă că realitatea obiectivă nu există, şi că tot ceea ce vedem noi sunt, de fapt, probabilităţi ce au o anumită configuraţie, toate celelalte  realităţi posibile existând împreună în multiversul cuantic. Acest articol vă prezintă experimentul care ar putea să vă ajute să testaţi această idee.

Mai întâi, să analizăm două interpretări majore ale naturii realităţii cuantice. Cea mai veche şi cea mai preferată este interpretarea Copenhagen, concepută de oamenii de ştiinţă  Niels Bohr şi Werner Heisenberg în anii 1920. La bază, această interpretare spune că toate particulele subatomice din care este alcătuit universul pot şi ar trebui să fie gândite ca şi funcţii de unde, ce sunt reprezentări probabile ale locaţiei şi frecvenţei particulei la un moment dat. Prin măsurare şi observare, aceste particule colapsează în numai o valoare posibilă. În acest mod, vedem universul care ne înconjoară.

O altă idee a fost prezentată pentru prima dată de Hugh Everett în 1957, numită Interpretarea Multor Lumi. El a pornit de la interpretarea Copenhagen dar a eliminat parte crucială – colapsul funcţiei de unde. Fără acesta, toate valorile probabile ale particulei subatomice ar exista în suprapunere, toate dintr-o dată. Teoretic, acest lucru înseamnă că există un număr foarte mare şi probabil infinit de universuri paralele.

Atunci, întrebările evidente sunt, de ce nouă ni se pare că observăm doar un univers şi de ce universul arată pentru toată lumea ca şi cum colapsul funcţiei de unde se întâmplă în acelaşi timp. Everett şi urmaşii lui au explicat că răspunsul este un alt fenomen numit decoerență cuantică. Pentru ca toate stările posibile ale unei particule să rămână în suprapunere, adică să fie coerente, este esenţial ca sistemul lor să fie izolat.

Lovirea particulei de către un singur foton este suficientă pentru a întrerupe coerenţa, şi ceea ce vedem a fi colapsul funcţiei de unde este de fapt una dintre multele realităţi care descriu stările posibile ale particulei. Dacă le-am aduna pe toate împreună am obţine chiar universurile posibile infinite.

Există avantaje teoretice sigure în favoarea acestei teorii. Interpretarea Copenhagen depinde de prezenţa observatorului – nu neapărat un observator conştient, doar cineva capabil de a iniţia colapsul funcţiei de unde – şi o mulţime dintre paradoxurile aparente ale mecanicii cuantice sunt eliminate dacă nu există un observator. Pentru început, acest lucru rezolvă legendara problemă a pisicii lui Erwin Schrödinger, unde o pisică este plasată în suprapunere cuantică în interiorul unei cutii astfel încât să fie şi moartă şi în viaţă. Interpretarea concepută de Everett nu are nicio problemă cu această pisică, ce este simultan moartă şi vie – aceasta prelungeşte rezultatele în universuri diferite.

În ciuda acestor potenţiale beneficii, Interpretarea Multor Lumi s-a întruntat întotdeauna cu două provocări de netrecut. În primul rând, aceasta nu poate fi testată experimental. Astfel, nu se poate demonstra că este falsă sau adevărată, transformând-o într-o întrebare specifică filozofiei şi nu ştiinţei. În al doilea rând, această interpretare este puţin iraţională. Se află în contradicţie cu orice formă  de intuiţie pe care noi o avem despre lumea din jurul nostru, sfidând tot ceea ce credem că trebuie să fie adevărat despre această lume. Nu înseamnă că interpretarea este greşită, doar că din cauza acestei provocări, ea nu este populară printre opiniile marei mase de oameni şi chiar a oamenilor de ştiinţă.

De fapt, există o singură cale prin care se poate demonstra existenţa multiversului cuantic, şi aceasta are legătură cu problema raţiunii. Pentru acum –  şi probabil pentru viitoarul indefinit  – este doar un experiment teoretizat, dar nu este în totalitate indiscutabil astfel încât, acest experiment ar putea fi într-o zi încercat practic. Dacă  experimentul ar reuşi, el ar demonstra că multiversul există – dar numai pentru o singură persoană.

Noţiunile gemene ale sinuciderii cuantice şi ale imortalităţii au fost propuse pentru prima dată de Hans Moravec în 1987 şi un an mai târziu de către Bruno Marchal, dar cel care a studiat cel mai mult această idee este Max Tegmark de la MIT. Cea mai comună versiune a acestui  experiment este următoarea – plasarea experimentatorului în aceeaşi cameră cu un dispozitiv de sinucidere, cum ar fi o armă foarte puternică, poziţionat spre cap. La fiecare 10 secunde, va fi măsurată valoarea fotonilor. Depinzând de rezultat – cu o şansă de 50/50, independentă de valoarea măsurătorii – dispozitivul sau va fi aprins, ucigând astfel experimentatorul sau va face un zgomot asemănător cu „totul în regulă”, anunţând experimentatorul că este protejat.

Prin acest experiment, noi am legat supravieţuirea experimentatorului cu starea cuantică, acesta existând în suprapunerea de a fi în acelaşi timp mort şi viu. Sunt 50% şanse ca el să fi supravieţuit experimentului iniţial sau oricărei alte repetiţii ale acestuia. Ori de câte ori experimentul este executat, există şanse egale de supravieţuire.

Bineînţeles că, per ansamblu, şansele de supavieţuire sunt mai mici de 50%. Versiunea care a murit în experimentul iniţial nu mai are 50% şanse de a reveni la viaţă în experimentul următor. Dar, fiecare versiune vie a experimentatorului menţine şansele de supravieţuire, chiar dacă, în general, şansele de a supravieţui continuă să scadă la 25%, apoi la 12.5%, la 6.25%, şi aşa mai departe. Să presupunem că într-un univers, experimentatorul a reuşit să supravieţuiască 50 de astfel de teste la rând – acum  acesta are mai puţin de una într-un cvadrilion de şanse de a supravieţui, lucru ce este mai mult decât necesar pentru a îndeplini nivelul 5-sigma de siguranţă de care este nevoie pentru o descoperire oficială.

În acest moment, experimentatorul poate să distingă interpretarea  Copenhagen de cea a Multor Lumi – în timp ce şansele ca el să fie în prima interpretarea sunt mai puţine de una la un cvadrilion, în a doua interpretarea şansele sunt de 100%, pentru că o versiune a lui trebuie să existe pentru a observa suprapunerea presupusă, toate celelalte versiuni ale acestuia ne mai fiind în viaţă. Astfel, Interpretarea Multor Lumi este demonstrată iar experimentatorul a făcut cunoştinţă cu imortalitatea cuantică.

Totuşi, singurul mic obstacol este că această interpretare i-a fost demonstrată doar experimentatorului. Niciun alt observator nu va alege între una la un cvadrilion şi 100%  şanse – pentru aceştia şansele de supravieţuire ale experimentatorului vor fi egale, nedepinzând de ce interpretare este aleasă. Pentru a fi sigur, cea mai mică probabilitate – 1 la un cvadrilion –  este imposibilă, lucru ce i-ar convinge pe colegii experimentatorului să accepte că Interpretarea Multor Lumi este corectă. Dar, totuşi, ar rămâne universuri nenumărabile în care experimentatorul a murit. Cel mai probabil, Interpretarea Multor Lumi va fi demonstrată pentru o mică parte a tuturor universurilor posibile, pentru că oriunde altundeva rezultatele nu ar fi de ajuns.

Pentru această parte, Max Tegmark a spus odată  că s-ar putea să încerce într-o zi experimentul , dar numai atunci când este bătrân şi nebun, şi astfel moartea lui în cea mai mare parte a universului nu ar fi aşa de grea pentru alţii. Acesta  spune de asemenea că  experimentul ar putea fi extins astfel încât tu şi prietenul tău aţi fi sau ucişi sau menajaţi în fiecare tur al experimentului. Această extindere ţi-ar oferi, cel puţin, o altă persoană cu care să împarţi cunoaşterea multiversului.

Presupun că o demonstraţie suficient de grandioasă ar fi aceea de a executa un experiment unde toată lumea de pe  Pământ este plasată într-o cameră enormă, pentru ca toţi aceştia să participe la explorarea imortalităţii cuantice. Desigur, pentru a pune în aplicare un astfel de experiment, trebuie să fi sigur că Interpretarea Multor Lumi este corectă înainte de risca viaţa întregii populaţii a Pământului. Sunt sigur că ar merita uciderea populaţiilor a unor planete Pământ nenumărabile pentru ca o singură lume dintre acestea să găsească răspunsul. Dar, întreabă-mă acelaşi lucru într-un univers diferit, şi s-ar putea ca să-ţi răspund diferit…

Acest articol reprezintă traducerea din limba engleză a – http://io9.com/5891740/quantum-suicide-how-to-prove-the-multiverse-exists-in-the-most-violent-way-possible 

A scufundat Luna Titanicul?

15 aprilie 1912. Aceasta este data binecunoscută de noi toţi, fie că ne plac istoria sau filmele – este data în care vasul pasager Titanic s-a scufundat în Oceanul Atlantic, lovind un asiberg, în drumul său spre New York. Dar este aceasta singura cauză care a reuşit să doboare cel mai mare vas de pe acele vremuri? Ultimele cercetări răspund că nu, arătând spre un alt posibil vinovat – Luna, satelitul natural al Pământului.

Scufundarea Titanicului a rămas în istorie ca fiind cel mai mare dezastru maritim dintr-o perioadă fără războaie. Au fost ucişi 1 517 din cei 2 224 oameni îmbarcaţi la bordul vaporului în Southampton, Marea Britanie. Titanicul îl avea căpitan pe Edward John Smith – cel mai experimentat căpitan din acele timpuri. El navigase spre ţărmul american, trecând prin Atlantic, de foarte multe ori în strălucita sa carieră. Era cunoscut ca un navigator atent şi înţelept, luând cele mai bune decizii. De aceea, el a fost numit căpitanul celei mai mari şi mai rapide nave de la începutul secolului XX.

Totuşi, el a ales să trecă peste avermismentele celorlalţi navigatori, conform cărora, pe drumul vapoarelor spre America existau aisberguri. Acesată neglijenţă a avut o mică influenţă la scufundarea Titanicului. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, în sudul peninsulei Newfoundland,  Titanicul a fost lovit de un aisberg provenit din insula Groenlanda. Dar, de obicei aceste aisberguri din Groenlanda rămân în apele mai puţin adânci din Labrador şi Newfoundland până ce se topesc suficient de mult pentru a înainta spre sud. După spusele unor oameni, este inexplicabil cum, în acea noapte, un aisberg a reuşit să eşueze spre calea Titanicului, lovindu-l şi provocând o adevărată tragedie.

Oceanograful Fergus Wood  a avut o teorie – el a presupus că în acea lună, ianuarie 1912, Luna s-a aflat foarte aproape de Pământ. Astfel, ea a provocat valuri foarte înalte care nu au mai lăsat aisbergurile să se topească la locul lor obişnuit şi le-a făcut să plutească, integral, pe alte trasee spre sud.

O echipă de cercetători au studiat acestă teorie. Ei au ajuns la concluzia că, în ianuarie 1912 Luna s-a aflat la cea mai mare apropiere de Pământ în 1 400 de ani. Pe 4 ianuarie 1912, a fost lună plină. În timpul acestei nopţi, timp de 6 minute, Luna s-a apropiat cel mai mult de planeta noastră. În plus, cu o zi în urmă, pe 3 ianuarie 1912, Soarele se apropiase cel mai mult de Pământ în timpul unui an.

„Este remarcabil”, au spus oamenii de ştiinţă. Ei cred că poziţia aisbergului ce avea să lovească Titanicul a fost schimbată de valurile puternice cauzate de Lună, aisbergul ajungând într-un altfel de loc – un loc care a ajuns să schimbe istoria.

Impactul de acum 13 000 de ani

 O echipă internaţională de cercetători au analizat fundul râului Cuitzeo, aflat în centrul Mexicului. Ei au descoperit că stratul de sedimente al râului este format din mai multe materiale neobişnuite, ca nanodiamantele. Acest lucru i-a determinat să creadă că este posibil ca râul Cuitzeo să fi fost locul de impact al unui obiect cosmic.

Cei 16 membrii ai echipei, printre care şi James Kennett, profesor la Universitatea California, Santa Barbara, au studiat stratul de sedimente, bine ascuns sub platforma lacului. Astfel, ei au ajuns la concluzia că are o vârstă de aproximativ 13 000 de ani. Exact în aceaşi perioadă , mai exact acum 12 900 de ani, a avut loc o schimbare climatică neaşteptată care a provocat Marele Îngheţ. Această scurtă perioadă geologică a durat aproximativ 1 300 de ani. Oamenii de ştiinţă întotdeauna au presupus că o cometă ipotetică, pe nume Clovis, a fost obiectul cosmic care s-a prăbuşit pe Pământ şi a declanşat îngheţul.

Cercetătorii au identificat în acest strat nanodiamante. Acestea sunt bucăţi microscopice de praf provenit din spaţiu. Fiind supuse unor teste, nanodiamantele descoperite s-au demonstrat a fi într-o formă de impact, numită lonsdaleită. Această formă este specifică numai impactelor cosmice. Mai mult, în favoarea acestei teorii stau şi sferele în miniatură găsite în strat, care s-au ciocnit la frecveţe foarte mari în timpul impactului. James Kennet spunea că „acestea nu s-ar fi putut forma prin nicio explozie vulcanică sau de altă natură terestră pentru că se formează numai prin impact cosmic.”

Acum 13 000 de ani, un obiect cosmic – un asteroid sau o cometă, cu un diametru de câteva sute de km, a intrat în atmosfera Pământului, cel mai probabil într-un unghi ascuţit. A urmat o puternică explozie care a dus la arderea propriu-zisă a ecosistemelor din apropiere, cauzând extinţii în faună şi floră, reducerea populaţiei şi cel mai important, schimbări climatice majore. Acesta este posibilul scenariu care a determinat existeţa unei noi perioade din istoria planetei. Tot atunci au dispărut animale precum mamutul, mastodontul, o specie de feline (denumirea în engleză este ” Saber-toothed cat”) şi o specie de lupi („dire wolves”).

Geologii au mai identificat până acum doar un alt strat ce conţine materiale asemănătoare cu cele prezente în râul Cuitzeo. Acesta aparţine graniţei dintre Cretacic şi Paleogen, de acum 65 de milioane de ani, corespunzător extinţiei dinozaurilor. Cea mai verosimilă teorie despre cauzele acest eveniment îl are impactul Pământului cu un asteroid. Acest lucru este bazat pe cercetările desfăşurate la craterul Chicxulub din peninsula Yucatan, Mexic, probabil creat la impact

Ceea ce s-a întâmplat în Mexic acum 13 000 de ani a fost un hazard natural ce a avut efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Climatul s-a răcit, iar unele specii de animale şi plante au dispărut pentru totdeauna de pe suprafaţa Pământului. Dar, până la urmă, a dus la evoluţia planetei şi inclusiv a speciei umane.

 

 

Mercur – pe cerul lunii martie

Suntem în prima săptămână din luna martie. Pe cerul nopţii se pot observa cu uşurintă 3 dintre planetele Sistemului Solar, Venus şi Jupiter, în vest şi Marte, în est. Dar, imediat după asfinţitul Soarelui, un punct gălbui-pal apare în partea cea mai strălucitoare a amurgului, aproape de Venus. Este planeta Mercur. Să aflăm cum o putem observa.

Mai întâi, localizăm planeta Venus, care este cel mai strălucitor obiect de pe cer, cu excepţia Lunii. Ne aflăm cu ochii în partea vestică a cerului. Acum trebuie doar să coborâm puţin privirea, îndreptată spre ultima lumină  puternică a amurgului. Ar trebui să zărim o lumină gălbuie ştearsă. Este de fapt Mercur, ce străluceşte de 25 de ori mai slab decât Venus. Dacă însă această planetă nu poate fi găsită cu ochiul liber de la început, un binoclu sau aplicaţia android Google Sky Map  ar fi de mare ajutor.

Mercur are o magnitudine aparentă cuprinsă între -2,0 și 5,5 şi este deci, foarte strălucitoare. Dar, planeta nu se îndepărtează niciodată la mai mult de 28⁰ de Soare. Astfel, ea poate fi văzută numai în zori sau la asfinţit, şi numai câteva zile, în fiecare lună.

Se spune că este planeta vizibilă cu ochiul liber cel mai dificil de localizat. Nici marele astronom din Evul Mediu,  Nicolaus Copernicus – cel care a dezvoltat teoria heliocentrică conform căreia  Soarele este centrul sistemului solar, orbitat de planete –  nu a putut surprinde vreodată  apariţia planetei Mercur.

Mercur are cea mai puternică strălucire pe 5 Martie, când se află la cea mai mare distanţă de Soare, urcând astfel mai sus pe cerul nopţii. Aşa că, nu ezita să admiri pentru câteva momente ceva ce nu mulţi oameni au avut şansa să o facă.

Ştiaţi că …?

–  Mercur a fost descoperită prima dată de sumerieni în al treilea mileniu înaintea erei noastre?

–  numele acestei planete a fost dat de romani, după zeul mesager Mercur, din cauza mişcării aparent rapide pe cerul crepuscular?

–  Mercur este cea mai apropiată planetă de Soare. O zi pe Mercur durează cât 59 de zile terestre, iar un an are 88 de zile terestre?

–  un observator de pe Mercur ar aştepta 176 de zile terestre ca să răsară din nou Soarele?

–  Mercur este cea mai bogată planetă în fier, ce formează un nucleu care reprezintă 42% din volumul planetei? (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17 % din volumul său)

–  Mercur are un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât al Pământului? (datorită nucleului)

–  pe suprafaţa planetei există cratere, formate în urma impacturilor cu asteroizi şi comete de acum 3,8 miliarde de ani?

–  Mercur prezintă cele mai mari variaţii termice la suprafaţă – temperatura are o valoare de aproximativ 430⁰ C în timpul zilei şi scade brusc în timpul nopţii, până la -180⁰C?

–  Mercur nu are sateliţi naturali ?