A scufundat Luna Titanicul?

15 aprilie 1912. Aceasta este data binecunoscută de noi toţi, fie că ne plac istoria sau filmele – este data în care vasul pasager Titanic s-a scufundat în Oceanul Atlantic, lovind un asiberg, în drumul său spre New York. Dar este aceasta singura cauză care a reuşit să doboare cel mai mare vas de pe acele vremuri? Ultimele cercetări răspund că nu, arătând spre un alt posibil vinovat – Luna, satelitul natural al Pământului.

Scufundarea Titanicului a rămas în istorie ca fiind cel mai mare dezastru maritim dintr-o perioadă fără războaie. Au fost ucişi 1 517 din cei 2 224 oameni îmbarcaţi la bordul vaporului în Southampton, Marea Britanie. Titanicul îl avea căpitan pe Edward John Smith – cel mai experimentat căpitan din acele timpuri. El navigase spre ţărmul american, trecând prin Atlantic, de foarte multe ori în strălucita sa carieră. Era cunoscut ca un navigator atent şi înţelept, luând cele mai bune decizii. De aceea, el a fost numit căpitanul celei mai mari şi mai rapide nave de la începutul secolului XX.

Totuşi, el a ales să trecă peste avermismentele celorlalţi navigatori, conform cărora, pe drumul vapoarelor spre America existau aisberguri. Acesată neglijenţă a avut o mică influenţă la scufundarea Titanicului. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, în sudul peninsulei Newfoundland,  Titanicul a fost lovit de un aisberg provenit din insula Groenlanda. Dar, de obicei aceste aisberguri din Groenlanda rămân în apele mai puţin adânci din Labrador şi Newfoundland până ce se topesc suficient de mult pentru a înainta spre sud. După spusele unor oameni, este inexplicabil cum, în acea noapte, un aisberg a reuşit să eşueze spre calea Titanicului, lovindu-l şi provocând o adevărată tragedie.

Oceanograful Fergus Wood  a avut o teorie – el a presupus că în acea lună, ianuarie 1912, Luna s-a aflat foarte aproape de Pământ. Astfel, ea a provocat valuri foarte înalte care nu au mai lăsat aisbergurile să se topească la locul lor obişnuit şi le-a făcut să plutească, integral, pe alte trasee spre sud.

O echipă de cercetători au studiat acestă teorie. Ei au ajuns la concluzia că, în ianuarie 1912 Luna s-a aflat la cea mai mare apropiere de Pământ în 1 400 de ani. Pe 4 ianuarie 1912, a fost lună plină. În timpul acestei nopţi, timp de 6 minute, Luna s-a apropiat cel mai mult de planeta noastră. În plus, cu o zi în urmă, pe 3 ianuarie 1912, Soarele se apropiase cel mai mult de Pământ în timpul unui an.

„Este remarcabil”, au spus oamenii de ştiinţă. Ei cred că poziţia aisbergului ce avea să lovească Titanicul a fost schimbată de valurile puternice cauzate de Lună, aisbergul ajungând într-un altfel de loc – un loc care a ajuns să schimbe istoria.

Impactul de acum 13 000 de ani

 O echipă internaţională de cercetători au analizat fundul râului Cuitzeo, aflat în centrul Mexicului. Ei au descoperit că stratul de sedimente al râului este format din mai multe materiale neobişnuite, ca nanodiamantele. Acest lucru i-a determinat să creadă că este posibil ca râul Cuitzeo să fi fost locul de impact al unui obiect cosmic.

Cei 16 membrii ai echipei, printre care şi James Kennett, profesor la Universitatea California, Santa Barbara, au studiat stratul de sedimente, bine ascuns sub platforma lacului. Astfel, ei au ajuns la concluzia că are o vârstă de aproximativ 13 000 de ani. Exact în aceaşi perioadă , mai exact acum 12 900 de ani, a avut loc o schimbare climatică neaşteptată care a provocat Marele Îngheţ. Această scurtă perioadă geologică a durat aproximativ 1 300 de ani. Oamenii de ştiinţă întotdeauna au presupus că o cometă ipotetică, pe nume Clovis, a fost obiectul cosmic care s-a prăbuşit pe Pământ şi a declanşat îngheţul.

Cercetătorii au identificat în acest strat nanodiamante. Acestea sunt bucăţi microscopice de praf provenit din spaţiu. Fiind supuse unor teste, nanodiamantele descoperite s-au demonstrat a fi într-o formă de impact, numită lonsdaleită. Această formă este specifică numai impactelor cosmice. Mai mult, în favoarea acestei teorii stau şi sferele în miniatură găsite în strat, care s-au ciocnit la frecveţe foarte mari în timpul impactului. James Kennet spunea că „acestea nu s-ar fi putut forma prin nicio explozie vulcanică sau de altă natură terestră pentru că se formează numai prin impact cosmic.”

Acum 13 000 de ani, un obiect cosmic – un asteroid sau o cometă, cu un diametru de câteva sute de km, a intrat în atmosfera Pământului, cel mai probabil într-un unghi ascuţit. A urmat o puternică explozie care a dus la arderea propriu-zisă a ecosistemelor din apropiere, cauzând extinţii în faună şi floră, reducerea populaţiei şi cel mai important, schimbări climatice majore. Acesta este posibilul scenariu care a determinat existeţa unei noi perioade din istoria planetei. Tot atunci au dispărut animale precum mamutul, mastodontul, o specie de feline (denumirea în engleză este ” Saber-toothed cat”) şi o specie de lupi („dire wolves”).

Geologii au mai identificat până acum doar un alt strat ce conţine materiale asemănătoare cu cele prezente în râul Cuitzeo. Acesta aparţine graniţei dintre Cretacic şi Paleogen, de acum 65 de milioane de ani, corespunzător extinţiei dinozaurilor. Cea mai verosimilă teorie despre cauzele acest eveniment îl are impactul Pământului cu un asteroid. Acest lucru este bazat pe cercetările desfăşurate la craterul Chicxulub din peninsula Yucatan, Mexic, probabil creat la impact

Ceea ce s-a întâmplat în Mexic acum 13 000 de ani a fost un hazard natural ce a avut efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Climatul s-a răcit, iar unele specii de animale şi plante au dispărut pentru totdeauna de pe suprafaţa Pământului. Dar, până la urmă, a dus la evoluţia planetei şi inclusiv a speciei umane.

 

 

Constelaţia Gemeni

 Gemeni este o constelaţie zodiacală care îi reprezintă pe gemenii mitici, Castor şi Polux, fii reginei Leda din Sparta şi fraţii Elenei din Troia. Este uşor de identificat datorită celor mai strălucitoare două stele, numite după gemeni. Deşi etichetată Beta (β) Geminorum, Pollux este mai strălucitoare decât Castor sau Alfa (α) Geminorum.

Castor este o stea multiplă, aflată la 52 de ani-lumină de Pământ. Văzută cu ochiul liber, apare ca o singură stea, cu magnitudnea 1,6, dar, printr-un telescop mic cu o putere de mărire destul de mare, se observă o pereche strălucitoare alb-albăstrie. Cele două stele formează o binară, cu o perioadă orbitală de 470 ani, şi care are drept companion o pitică roşie de magnitudine 9. Aceste trei stele sunt de fapt binare, companionii lor fiind invizibili printr-un telescop mic. Pollux este o gigantă portocalie, la 34 de ani-lumină de Pământ.

La picioarele gemenilor se găseşte roiul deschis M35. Când cerul este senin, roiul poate fi văzut cu ochiul liber, dar este mult mai uşor de găsit cu binoclul, prin care apare ca un petic elongat, eliptic de lumină, având lăţimea aparentă egală cu Luna plină.

Cu ochiul liber, sunt vizibile şi două stele variabile – Zeta  (ζ) Geminorum – o cefeidă variabilă ce oscilează între magnitudinile 3,6 şi 4,2, la fiecare 10,2 zile, şi Eta (η) Geminorum – o gigantă roşie, a cărei strălucire variază între 3,1 şi 3,9.

Gemeni conţine, de asemenea, nebuloasa NGC 2392 – o nebuloasă planetară cu un disc albăstrui similar ca dimensiune cu cel al globului lui Saturn, vizibil printr-un telescop mic. Este nevoie de aperturi mai mari la telescop pentru a observa tivul înconjurător de gaz al nebuloasei, ce seamănă cu parka unui eschimos. De aceea, această nebuloasă este numită popular Eschimosul sau Faţă de Clovn.

Auriga

Identificată de obicei cu regele Atenei, Erichthonius, Auriga este o constelaţie uşor de identificat pe cerul nordului datorită prezenţei stelei Capella (α) – cea mai nordică stea de magnitudine 1. Se află în Calea Lactee, între Gemeni şi Perseus, la nord de Orion.

Auriga este un lanţ de trei roiuri deschise mari şi strălucitoare – M36, M37 şi M38, aflate la 4 00 de ani-lumină. Acestea pot fi privite împreună printr-un binoclu cu unghi larg. Din acest trio, stelele lui M38 sunt cele mai dispersate şi, văzute cu un telescop mic, par să formeze lanţuri. M36 este cel mai mic roi, dar totodată, este şi cel mai uşor de observat, în timp ce M37 este cel mai mare, conţinând majoritatea stelelor, care sunt însă palide.

În apropierea ei este localizată nebuloasa stelară Flaming, IC 405. În centrul acesteia se află AE Aurigae – o stea fierbinte, masivă, de magnitudine 6, care luminează norii înconjurători de gaz şi praf.

Auriga conţine şi două binare extraordinare cu eclipsă de perioadă lungă – Zeta  (ζ) Aurigae şi Epsilon (ϵ) Aurigae. Prima este o gigantă portocalie, acompaniată de o stea mică albastră, care o eclipsează la fiecare 2,7 ani. Acest lucru duce la o scădere cu  30% a strălucirii timp de şase săptămâni, de la magnitudinea 3,7 la 4,0. A doua este o supergigantă extrem de luminoasă, eclipsată de un partener întunecat şi misterios, o dată la fiecare 27 de ani – cea mai lungă perioadă a unei stele variabile cu eclipsă. În timpil eclipsei, strălucirea lui Epsilon se înjumătăţeşte, de la magnitudinile 3,0 la 3,8, şi rămâne obscură mai mult de un an. Se crede că vecina ei este o stea binară apropiată, înconjurată de un disc de gaz. Ultima eclipsă a avut loc între 2009-2011.

Leo Minor

La nord de Secera din Leo , pe cerul emisferei nordice, se află stelele palide din Leo Minor, care reprezintă puii de lei. Această constelaţie a fost introdusă în secolul XVII de astronomul polonez Johannes Hevelius.

În mod neobişnuit, Leo Minor nu are o stea Alfa. Acest lucru este rezultatul erorii astronomului englez, din secolul XIX, Francis Baily, care a dat literele greceşti stelelor din constelaţie. Când a făcut acest lucru, a uitat să dea o literă Bayer celei mai strălucitoare stele, 46 Leonis Minoris. Aceasta ar fi trebuit să fie înregistrată ca Alfa (α). În schimb, astronomul a etichetat a doua stea ca strălucire –  Beta (β) Leonis Minoris.

Deşi Leo Minor nu conţine niciun obiect de interes pentru observatorii ce folosesc binoclul sau un telescop mic,  Beta (β) este o stea dublă apropiată care poate fi observată separată cu un telescop cu o apertură foarte mare. Are o magnitudine de 4,2, iar stelele componente orbitează una în jurul alteia, la 37 de ani.

Leo

La nord de ecuatorul ceresc se află o constelaţie a cărei figură seamănă cu un leu. Cinci stele, care marchează capul leului şi pieptul acestuia, formează „Secera”, o figură de forma unui semn de întrebare inversat sau a unui cârlig. Este constelaţia Leo, care reprezintă leul mitic. Acesta locuia într-o peşteră lângă oraşul grecesc  Nemeea şi obişnuia să terorizeze zona, ieşind la atac şi omorând localnici. În prima dintre cele 12 munci în căutarea nemuririi, Hercule a fost rimis de vărul său, Eurysteu, pentru a ucide acest leu. Hercule a descoperit că pielea leului era impenetrabilă la săgeţi, dar nu a cedat până nu s-a luptat cu el. A reuşit să îl ucidă prin strangulare. Apoi, pentru a-şi vesti victoria, el a folosit ghearele ascuţite ale animalului pentru a-i jupui pielea, pe care a purtat-o ca pe o pelerină. La picioarele Secerei se află Regulus – Alfa (α) Leonis – stea dublă de magnitudine 1,4, companionul ei având o magnitudine de 8.

Altă stea dublă este Algieba, sau Gamma (γ) Leonis, formată din componente de magnitudini 2,2 şi 3,5. Ambele stele sunt gigante portocalii şi orbitează una în jurul celeilalte, la aproximativ 600 de ani. Ele sunt vizibile printr-un telescop mic, apărând ca două puncte foarte apropiate portocalii, cu irizaţii aurii. O stea apropiată – 40 Leonis – nu are legătură cu ele.

Tot cu un telescop mic, poate fi văzută şi o pereche de galaxii spirale – M65 şi M66, poziţionate sub picioarele din spate ale leului. O pereche mai palidă de galaxii spirale – M95 şi M96, se află sub corpul leului, şi, la un grad distanţă de o altă galaxie eliptică – M105.

Zeta (ζ) Leonis este o stea triplă mare, formată dintr-o stea de magnitudine 3, cu câte un companion de magnitudine 6, la nord şi la sud. Toate cele trei stele sunt aflate la distanţe diferite de Pământ şi nu au legătură unele cu altele.

 

Cepheus

Având forma unei mitre de episcop, Cepheus nu este uşor de găsit pe cer, fiind flancat de soţia sa, Cassiopeia, şi de Draco, balaurul. Stelele lui principale au forma unui turn deformat sau a unei clopotniţe, deşi această constelaţie antică îl reprezintă, de fapt, pe regele mitologic Cepheus din Ethiopia, soţul reginei Cassiopeia şi tatăl Andromedei.

Cea mai cunoscută stea este Delta (δ) Cephei, de la care şi-au luat numele toate stelele variabile – cefeide. Aflată la mai puţin de 1 000 de ani-lumină distanţă faţă de Pământ, această gigantă galbenă variază între magnitudinile de 3,5 şi 4,4, la fiecare cinci zile şi nouă ore. Aceste schimbări pot fi urmărite cu ochiul liber. Delta (δ) Cephei este, de asemenea, o stea dublă, companionul ei alb-albăstrui, cu magnitudine de 6, fiind vizibil printr-un telescop mic.

O stea variabilă importantă de alt tip este Mu (μ) Cephei, o supergigantă roşie, ce oscilează între magnitudinile de 3,4 şi 5,1, cam la doi ani. Este cunoscută ca „Steaua de Granat”, datorită coloraţiei în roşu aprins. Ea se află la marginea unei nebuloase mari, dar palide, numită IC 1396. Nebuloasa este centrată pe o stea multiplă de magnitudine 6, Struve 2816.