Observarea stelelor din constelația Boötes

Alpha Boötis este Arcturus, care  înseamnă în limba greacă antică  “protectorul urșilor” și este așezată la piciorul stâng al “plugarului”, exact lângă constelațiile Ursa Major și Ursa Minor. Ea este a treia stea ca strălucire de pe cerul nopții și cea mai strălucitoare stea din emisfera nordică, având  o magnitudine aparentă de -0.04. Însă, Arcturus este deseori catalogată ca fiind pe locul patru la strălucire, în spatele stelei duble Alpha Centauri, aflată în emisfera sudică, ce are o magnitudine totală de -0.27. Cu toate acestea, Arcturus rămâne a treia cea mai strălucitoare stea individuală de pe cerul nopții, fiind urmată apoi, pe locul patru, de Alpha Centauri A, cea mai strălucitoare stea din constelația Centaurul.

Alpha Boötes este o gigantă portocalie, de tip K1.5 IIIpe,  caracterizându-se printr-un spectru de lumină și emisii liniare ciudate ( sintagma “pe” se referă la aceste emisii ciudate). Ea este aflată la o distanță de aproximativ 36.7 ani-lumină față de Soare  și are o luminozitate de cel puțin 110 ori cât luminozitatea acestuia.

 Seginus este steaua γ (Gamma) Boötis, o stea variabilă de tip spectral A7II, situată la 85 de ani-lumină de Pământ. Variațiile de strălucire ale stelei sunt cauzate de pulsațiile radiale și nonradiale de pe suprafața sa. Astfel, luminozitatea acesteia are o magnitudine cuprinsă între 3.02 și 3.07, cu o perioadă de 6.97 ore. Este pe locul patru din punct de vedere al strălucirii aparente, după Arcturus, Izar și Muphrid.

Bootes este formată, printre altele, și din stele duble, cea mai cunoscută și apreciată fiind Izar sau Epsilon Boötis, aflată chiar în inima constelației. Este mai dificil de observat cu ochiul liber, dar printr-un binoclu cu o aperură  de cel puțin 75 mm, putem distinge cu ușurință o strălucitoare stea portocalie și companionul acesteia de culoare albastră-verzuie. Cele două stele ne oferă unul dintre cele mai frumoase contraste dintre toate stelele duble. Ele se află la o distanță de 300 de ani-lumină de Pământ, steaua strălucitoare fiind o gigantă portocalie, iar cealaltă este o stea din secvența principală cu strălucire mai slabă.

Folosind un telescop mic, putem diviza ușor stelele duble K și Xi   Boötis. Stelele lui Kappa au magnitudini de 5 și 7, însă nu au legătură unele cu altele. Pe altă parte, Xi este o stea binară adevărată, ce conține două stele tot cu magnitudini de 5 și 7, dar care au o perioadă orbitală de 150 de ani. Putem observa că acestea au o strălucire caldă, galbenă-portocalie.

De asemenea, o putem observa pe Nu (Eta)  Boötis, o stea dublă de tip spectral G0 IV, cu componente de magnitudine 5 și cu o perioadă de 494 zile. Eta Boötis este cunoscută sub numele de Muphrid, cuvânt ce provine din limba arabă și este localizată aproape de Arcturus, la numai 3.24 ani-lumină depărtare de aceasta. Față de Pământ, se află la 37 de ani-lumină.

Anunțuri

Pollux – caracteristici

Pollux a fost odată o stea de tip A, aflată în secvența principală. Dar între timp, ea și-a epuizat hidrogenul din nucleu în urma reacțiilor de fuziune atomică și a devenit o stea gigantă, clasificată în categoria stelară “K0 III b“. Prin “KO“ înțelegem că steaua este mai rece decât Soarele, “III“  ne conduce spre luminozitate, indicând cantitatea de energie emisă în funcție de masa stelei, iar prin “b“, aflăm că Pollux are o luminozitate inferioară mediei stelelor din clasa sa. Printr-o comparație cu Soarele, Pollux are o masă de două ori mai mare, o rază de aproape nouă ori cât raza Soarelui, o luminozitate de 46 de ori mai puternică și este de 31 de ori mai strălucitoare decât acesta în lumina vizibilă.

Temperatura acestei stele este de aproximativ 4,666 K, ceea ce o determină să aibă o culoare portocalie, specifică tuturor stelelor de tip K. Informații despre câmpul magnetic al stelei au fost obținute prin analizarea de radiații X emise de aceasta. Măsurând aceste emisii de raze X, s-a determinat că Pollux are un câmp magnetic foarte slab, fiind printre cele mai slabe câmpuri magnetice ale unei stele detectate vreodată. În acest mod, s-a ajuns la concluzia că Pollux a fost în trecut o stea de tip A, având un câmp magnetic mult mai puternic.

În 2006, oamenii de știință au descoperit că Pollux este orbitată de o planetă  uriașă pe care au numit-o Pollux b. Aceasta are masa de  2.9 ori mai mare decât cea a lui Jupiter și o perioadă de revoluție de 590 de zile (1,6 ani).

A scufundat Luna Titanicul?

15 aprilie 1912. Aceasta este data binecunoscută de noi toţi, fie că ne plac istoria sau filmele – este data în care vasul pasager Titanic s-a scufundat în Oceanul Atlantic, lovind un asiberg, în drumul său spre New York. Dar este aceasta singura cauză care a reuşit să doboare cel mai mare vas de pe acele vremuri? Ultimele cercetări răspund că nu, arătând spre un alt posibil vinovat – Luna, satelitul natural al Pământului.

Scufundarea Titanicului a rămas în istorie ca fiind cel mai mare dezastru maritim dintr-o perioadă fără războaie. Au fost ucişi 1 517 din cei 2 224 oameni îmbarcaţi la bordul vaporului în Southampton, Marea Britanie. Titanicul îl avea căpitan pe Edward John Smith – cel mai experimentat căpitan din acele timpuri. El navigase spre ţărmul american, trecând prin Atlantic, de foarte multe ori în strălucita sa carieră. Era cunoscut ca un navigator atent şi înţelept, luând cele mai bune decizii. De aceea, el a fost numit căpitanul celei mai mari şi mai rapide nave de la începutul secolului XX.

Totuşi, el a ales să trecă peste avermismentele celorlalţi navigatori, conform cărora, pe drumul vapoarelor spre America existau aisberguri. Acesată neglijenţă a avut o mică influenţă la scufundarea Titanicului. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, în sudul peninsulei Newfoundland,  Titanicul a fost lovit de un aisberg provenit din insula Groenlanda. Dar, de obicei aceste aisberguri din Groenlanda rămân în apele mai puţin adânci din Labrador şi Newfoundland până ce se topesc suficient de mult pentru a înainta spre sud. După spusele unor oameni, este inexplicabil cum, în acea noapte, un aisberg a reuşit să eşueze spre calea Titanicului, lovindu-l şi provocând o adevărată tragedie.

Oceanograful Fergus Wood  a avut o teorie – el a presupus că în acea lună, ianuarie 1912, Luna s-a aflat foarte aproape de Pământ. Astfel, ea a provocat valuri foarte înalte care nu au mai lăsat aisbergurile să se topească la locul lor obişnuit şi le-a făcut să plutească, integral, pe alte trasee spre sud.

O echipă de cercetători au studiat acestă teorie. Ei au ajuns la concluzia că, în ianuarie 1912 Luna s-a aflat la cea mai mare apropiere de Pământ în 1 400 de ani. Pe 4 ianuarie 1912, a fost lună plină. În timpul acestei nopţi, timp de 6 minute, Luna s-a apropiat cel mai mult de planeta noastră. În plus, cu o zi în urmă, pe 3 ianuarie 1912, Soarele se apropiase cel mai mult de Pământ în timpul unui an.

„Este remarcabil”, au spus oamenii de ştiinţă. Ei cred că poziţia aisbergului ce avea să lovească Titanicul a fost schimbată de valurile puternice cauzate de Lună, aisbergul ajungând într-un altfel de loc – un loc care a ajuns să schimbe istoria.

Calea Lactee – un oraş de lumini

Văzută de pe Pământ, Calea Lactee pare o bandă strălucitoare de mii de stele, care a captivat imaginaţia oamenilor încă din cele mai vechi timpuri.  Soarele este una din cele aproximativ 100 de miliarde de stele care alcătuiesc această galaxie spirală care a început să se formeze în urmă cu 13,5 miliarde de ani.

Cu o masă de aproximativ 3 milioane de mase solare, o gaură neagră supermasivă ocupă centrul Căii Lactee, înconjurată de o aglomerare densă de stele. Discul galactic conţine  stelele mai tinere şi deci, mai strălucitoare care formează braţe spirale, în jurul protuberanţei centrale şi sunt încadrate de un halou sferic, cu aproximativ 200 de roiuri globulare. Acest halou ar putea fi înconjurat de un halou întunecat, numit coroana galactică. Braţele spirale principale poartă numele constelaţiei în care sunt cel mai mult vizibile. Braţul cel mai strălucitor este cel din Sagittarius, dincolo de care se află nucleul galactic. Sistemul Solar se găseşte aproape de marginea interioară a braţului Orion.

Galaxia se roteşte diferenţiat – cu cât obiectele sunt mai aproape de centrul ei, cu atât perioada de revoluţie este mai mică. Soarele se roteşte în jurul centrului galactic cu ≈ 800 000 km/h şi îşi parcurge orbita în 225 de milioanae de ani.

Stelele din Calea Lactee sunt clasificate în două grupuri, numite populaţii, pe baza vârstei lor şi a compoziţiei lor chimice. Populaţia I este formată din cele mai tinere stele, bogate în elemente grele şi formate din materiale expulzate de stelele existente. Aceste stele se găsesc în discul galactic, unde există foarte mult material din care se formează stele.

Stelele din populaţia a II-a sunt mai bătrâne şi sărace în metale. Se găsesc în halou şi în protuberanţa centrală, unde materialele din care se formează stelele au fost epuizate şi nu se mai formează stele noi.

Din masa Căii Lactee doar 10 % reprezintă mediu interstelar – hidrogen în diferite stări şi particule de praf şi este concentrat în discul galactic. În mediul interstelar  temperatura variază foarte mult. În cele mai reci regiuni temperatura are o valoare de aproximativ -260⁰C, iar hidrogenul există sub formă de nori de molecule unde se formează stele. Există, de asemenea, nori de hidrogen neutru (regiuni HI), unde temperaturile variază între -170⁰C şi 730⁰C, şi zone de hidrogen ionizat încălzit de stele (regiuni HII), cu temperaturi de ≈ 10 000⁰C.

Particulele de praf reprezintă aproximativ 1% din masa galaxiei şi se găsesc peste tot în mediul interstelar. Cele mai multe sunt granule solide mici, cu diametrul de la 0,01 la 0,1 microni, formate din carbon, silicaţi sau fier şi acoperite cu gheaţă de apă şi amoniac sau bioxid de carbon solid.

Restul de 90% din masa Căii Lactee este reprezentat de misterioasa materie neagră. Aceasta ar putea fi formată  din obiecte cu luminozitate mică, ca, de exemplu, stele pitice maro şi găuri negre, dar se crede că, în cea mai mare parte, este formată din particule neobişnuite, a căror natură nu a fost încă descoperită.

Saturn – Date generale

– Distanţa medie faţă de Soare :  1,43 miliarde km

– Temperatura la suprafaţa norilor :  -140⁰ C

– Diametru :  120 536 km

– Volum (Pământ = 1) :  763,59

– Număr de sateliţi :  61

– Perioadă de rotaţie :  10,66 ore

– Perioadă de revoluţie  (lungimea unui an)  :  29,46 ani tereştri

– Masă (Pământ = 1) :  95

– Gravitaţia la suprafaţa norilor  :   1,07

– Observare :   Saturn se vede cu ochiul liber 10 luni pe an. Arată ca o stea şi trece printr-o constelaţie zodiacală la fiecare 2,5 ani. Pentru a observa sistemul de inele aveţi nevoie de telescop

Saturn – descoperind atmosfera unui gigant

Atmosfera lui Saturn formează suprafaţa vizibilă  a acestei planete – o pătură de nori galbeni-deschis, cu benzi de diferite nunţe pale, paralele cu ecuatorul planetei. Stratul de nori superior are o temperatură de -140 C, iar pe măsură ce înălţimea scade, scade şi temperatura.

Se crede că Saturn are trei straturi de nori – cel superior, vizibil, format din cristale de gheaţă de amoniac, sub care se află un strat de hidrosulfură de amoniu şi un strat interior, format din particule de gheaţă de apă.

Atmosfera superioară absoarbe lumină ultraviolet de la Soare (1% din cea primită de Pământ). Astfel, temperatura creşte şi se formează un strat subţire de ceaţă asemănătoare smogului. Acesta este stratul care dă planetei un aspect difuz.

Saturn radiază de două ori mai multă energie decât primeşte de la Soare.Căldura suplimentară este generată de picăturile de heliu din stratul metalic al planetei, care transformă energia cinetică în energie termică. Aceasta este transportată prin atmosfera inferioară şi, împreună cu rotaţia planetei, produce vânturile de pe Saturn.

 

Orbita lui Mercur

Cu excepţia lui Pluto, Mercur are cea mai excentrică orbită. Planul ecuatorului coincide cu planul orbitei sale, ceea ce face ca axa de rotaţie să fie aproape verticală. De aceea, pe planetă nu există anotimpuri, iar unele cratere din apropierea polilor nu sunt luminate niciodată de Soare.

Mercur se roteşte în jurul axei sale de trei ori în perioada în care parcurge orbita circumsolară de două ori. Acest raport neobişnuit între rotaţie şi revoluţie ar face ca un observator de pe Mercur să aştepte 176 de zile terestre ca să răsară din nou Soarele.

Faţă de planul orbitei Pământului, orbita lui Mercur este înclinată cu 7 grade. Deoarece orbita acestei planete se află în interiorul orbitei Pământului, Mercur are faze, exact ca Luna.