Observarea stelelor din constelația Boötes

Alpha Boötis este Arcturus, care  înseamnă în limba greacă antică  “protectorul urșilor” și este așezată la piciorul stâng al “plugarului”, exact lângă constelațiile Ursa Major și Ursa Minor. Ea este a treia stea ca strălucire de pe cerul nopții și cea mai strălucitoare stea din emisfera nordică, având  o magnitudine aparentă de -0.04. Însă, Arcturus este deseori catalogată ca fiind pe locul patru la strălucire, în spatele stelei duble Alpha Centauri, aflată în emisfera sudică, ce are o magnitudine totală de -0.27. Cu toate acestea, Arcturus rămâne a treia cea mai strălucitoare stea individuală de pe cerul nopții, fiind urmată apoi, pe locul patru, de Alpha Centauri A, cea mai strălucitoare stea din constelația Centaurul.

Alpha Boötes este o gigantă portocalie, de tip K1.5 IIIpe,  caracterizându-se printr-un spectru de lumină și emisii liniare ciudate ( sintagma “pe” se referă la aceste emisii ciudate). Ea este aflată la o distanță de aproximativ 36.7 ani-lumină față de Soare  și are o luminozitate de cel puțin 110 ori cât luminozitatea acestuia.

 Seginus este steaua γ (Gamma) Boötis, o stea variabilă de tip spectral A7II, situată la 85 de ani-lumină de Pământ. Variațiile de strălucire ale stelei sunt cauzate de pulsațiile radiale și nonradiale de pe suprafața sa. Astfel, luminozitatea acesteia are o magnitudine cuprinsă între 3.02 și 3.07, cu o perioadă de 6.97 ore. Este pe locul patru din punct de vedere al strălucirii aparente, după Arcturus, Izar și Muphrid.

Bootes este formată, printre altele, și din stele duble, cea mai cunoscută și apreciată fiind Izar sau Epsilon Boötis, aflată chiar în inima constelației. Este mai dificil de observat cu ochiul liber, dar printr-un binoclu cu o aperură  de cel puțin 75 mm, putem distinge cu ușurință o strălucitoare stea portocalie și companionul acesteia de culoare albastră-verzuie. Cele două stele ne oferă unul dintre cele mai frumoase contraste dintre toate stelele duble. Ele se află la o distanță de 300 de ani-lumină de Pământ, steaua strălucitoare fiind o gigantă portocalie, iar cealaltă este o stea din secvența principală cu strălucire mai slabă.

Folosind un telescop mic, putem diviza ușor stelele duble K și Xi   Boötis. Stelele lui Kappa au magnitudini de 5 și 7, însă nu au legătură unele cu altele. Pe altă parte, Xi este o stea binară adevărată, ce conține două stele tot cu magnitudini de 5 și 7, dar care au o perioadă orbitală de 150 de ani. Putem observa că acestea au o strălucire caldă, galbenă-portocalie.

De asemenea, o putem observa pe Nu (Eta)  Boötis, o stea dublă de tip spectral G0 IV, cu componente de magnitudine 5 și cu o perioadă de 494 zile. Eta Boötis este cunoscută sub numele de Muphrid, cuvânt ce provine din limba arabă și este localizată aproape de Arcturus, la numai 3.24 ani-lumină depărtare de aceasta. Față de Pământ, se află la 37 de ani-lumină.

Observarea stelei Pollux

Pollux este cea mai strălucitoare stea din constelația Gemeni și a 17 de pe cerul nopții. În emisfera nordică, constelația
Gemeni este vizibilă   toamna, iarna și primăvara. În această perioadă (Mai)  ea se poate distinge  pe cerul nopții în partea vestică. După apusul Soarelui, strălucitoarea planetă Venus iese ușor în evidență în vest. Deasupra lui Venus, spre dreapta se
află constelația Auriga (cea mai strălucitoare stea fiind steaua alfa Aurigae – Capella), iar spre stânga, se găsește constelația Gemeni.

Cele 2 stele strălucitoare beta și alfa –  Pollux și Castor –  sunt foarte ușor de recunoscut. În spre nord se găsește Castor, ce apare sub forma unui punct alb-asbăstrui iar la mică distanță, în spre sud, steaua mai strălucitoare, Pollux, care are o culoare portocalie.

Observarea quasarilor

Primii quasari au fost observaţi prin telescoape radio la sfârşitul anilor 1950. Atunci, au fost consideraţi surse de unde radio, dar fără corespondent în lumina vizibilă. Până în anii 1960, fuseseră descoperite sute de asemenea obiecte. În 1960, astronomii au reuşit să asocieze undele radio provenite de la 3C 48 cu un obiect ce putea fi observat şi la lumina vizibila. Ei au putut vedea un punct ce părea să fie o stea albastră foarte puţin strălucitoare şi i-au putut obţine spectrul. Aceştia au considerat că este o anomalie, acesta având linii de emisie necunoscute. Mai târziu, în 1962, un alt quasar a putut fi analizat – 3C 273. Spectrul acestuia arăta aceleaşi linii de emisie ciudate. Astronomul Maarten Schmidt a realizat atunci că acele linii nu erau altceva decât linii spectrale deplasate foarte mult spre roşu. De fapt, 3C 273, de îndepărta de noi cu o viteză  de 47,000 km/s.

În 1964   astrofizicianul Hong-Yee Chiu a dat numele de quasar, în încercarea sa de a abrevia numele de „sursă radio cvasi-stelară”, cum erau cunoscute aceste obiecte cosmice în acel timp.

În 1979 a foat descoperit primul quasar dublu –  Q0957+561, şi odată cu acesta a fost demonstrat efectul de lentile gravitaţionale, prezis de teoria relativităţii generale a lui Albert Einstein. Conform acestuia, între două surse aflate la distanţe mari (de exemplu, o galaxie îndepărtată şi Pământul), materia este distribuită într-un mod în care poate să curbeze lumina provenită de la sursă (galaxia), în timp ce ajunge la observator (Pământul).

În 1980, s-a constatat că, luminozitatea enormă a quasarilor este datorată discurilor de acreaţie ale găurilor negre centrale supermasive. Această producere de energie se termină odată ce gaura neagră supermasivă consumă tot gazul şi praful de lână ea. Astfel, putem înţelege de ce quasarii sunt obiecte foarte comune universului timpuriu. Acest lucru sugerează că, majoritatea galaxiilor, printre care şi Calea Lactee, au trecut cândva printr-o perioadă când au fost active. În favoarea acestei teorii vin observaţiile care arată că în galaxiile asemănătoare Căii Lactee nu există suficientă materie centrală pentru a putea „hrăni” gaura neagră supermasivă pentru ca aceasta să poată produce radiaţie.

 

 

 

 

Introducere

Este 29 februarie 2012, o zi care apare în calendar odată la 4 ani. Afară sunt în jur de 6 grade iar cerul este perfect pentru observarea astrelor. În vest, Venus străluceşte foarte puternic, urmată de Jupiter la o mică distanţă  de aceasta. În est se află Marte, planeta roşie. Sunt cele mai strălucitoare obiecte de pe cer. Apoi, odată ce ochii încep să se obişnuiască cu întunericul,  încep să se dintingă şi constelaţiile – Orion, Canis Major, Canis Minor, Cassiopeia, Ursa Major, Ursa Minor,Draco, Perseus, Cepheus, Andromeda,Leo, Leo Minor, Auriga, Gemeni.