Mitologia constelației Scorpius

În mitologia greacă, Scorpius a fost scorpionul care l-a înțepat pe Orion. Conform unei povești, Orion  s-a lăudat zeiței Artemis și mamei acesteia, Leto, că va ucide orice animal de pe Pământ. Deși Artemis era zeița vânătorii, ea era protectoarea tuturor creaturilor. Astfel, Artemis și mama sa l-au trimis pe scorpion la Orion. A fost o luptă între cei doi, câștigată de scorpion. Dar, această luptă i-a atras atenția lui Zeus, regele zeilor, care l-a trimis pe scorpion în rai. Mai târziu, a făcut același lucru și cu Orion, la cerința zeiței Artemis. Astfel, Orion reprezintă un advertisment pentru oameni, care trebuie să-și stăpânească mândria. Altă poveste ne spune că Orion era mai puternic decât zeița Artemis, dar zicea că Artemis era mai puternică decât el. De aceea, zeiței i-a început să-i placă de Orion. Auzind acest lucru,  zeul Apollo, fratele geamăn al lui Artemis, s-a supărat și l-a trimis pe scorpion să-l atace pe Orion. După ce Orion a murit, Artemis l-a rugat pe Zeus să-l pună pe Orion pe cer. Prin urmare, în fiecare iarnă, Orion vânează pe cer, dar în fiecare vară el dispare, deoarece constelația scorpionului apare. Prin această plasare, Zeus a dorit să evite un alt eventual conflict.

În altă istorisire greacă, muritorul Phaeton i-a cerut tatălui său, Helios (care îi jurase în trecut râului Styx să îi îndeplinească orice cerință fiului său), să conducă pentru o zi carul de luptă al acestuia. Anticipând pericolele acestei cerințe, Helios a încercat să-și convingă fiul să renunțe la ea, dar acesta era foarte hotărât. Astfel, când ziua mult așteptată a sosit, Phaeton a pierdut controlul cailor albi care trăgeau carul de luptă. Mai întâi, temperatura planetei a devenit scăzută, pentru că Phaeton zburase prea sus și întâlnise scorpionul ceresc, al cărui ac veninos era gata să atace. Speriat, Phaeton a înclinat carul prea aproape, cauzând arderea vegetației. Accidental, el a transformat cea mai mare parte a Africii în deșert și a întunecat pielea etiopienilor, până a devenit neagră. În final, Zeus a fost nevoit să intervină, lovind carul cu un fulger. Phaeton a căzut în râul Eridan.

Canis Minor

Canis Minor este de obicei identificat cu cel mai mic câine de vânătoare a lui Orion. Este uşor de descoperit după cea mai strălucitoare stea a ei – Procyon sau Alpha (α) Canis Minoris – o opta stea ca strălucire de pe cer. Se află la 11,4 ani-lumină distanţă şi are o stea parteneră, pitica albă Procyon B, vizibilă doar printr-un telescop foarte mare.

Orion

Un vânător gigant sau un războinic urmat de câinii săi (Canis Major şi Canis Minor). Este Orion, una dintre cele mai importante constelaţii de pe cer. În mitologia greacă, Orion a fost un bărbat înalt şi chipeş, fiul lui Poseidon, zeul mării. Poetul grec Homer l-a descris pe Orion în Odiseea ca pe un mare vânător, care mânuia o bâtă de bronz. În ciuda abilităţii sale de vânător, a fost ucis de un scorpion, ca pedeapsă pentru înfumurarea lui. Pe cer, Orion este aşezat în partea opusă lui Scorpius.

Ceea ce face această constelaţie specială este Centura Orion, formată dintr-o linie de trei stele de magnitudine 2. Sabia ce atârnă de centură este formată din stele şi nebuloase, de exemplu M42 sau nebuloasa Orion.

Alfa (α) Orionis este Betelgeuse – o supergigantă roşie, de câteva sute de ori mai mare decât Soarele. Betelgeuse variază regulat în strălucire, între magnitudinile 0,0 şi 1,3, dar magnitudinea medie este 0,5. Se află la aproximativ 430 de ani-lumină distanţă şi este mai aproape de Pământ secât orice altă stea strălucitoare din Orion. Ea se află într-un contrast coloristic cu Rigel, Beta (β) Orionis, o supergigantă albastră, care marchează piciorul stând al lui Orion.

În afară de momentele rare când Betelgeuse se află la magnitudine maximă, Rigel este cea mai strălucitoare stea din constelaţie. Rigel este o stea dublă , aflată la aproape 800 de ani-lumină de Pământ. Companionul lui de magnitudine 7 poate fi distins în mijlocul aurei acestuia cu un telescop mic. Delta  (δ) Orionis şi Zeta (ζ) Orionis sunt de asemenea stele duble care pot fi văzute cu telescopul, prima având un companion de magnitudinea 7, iar ultima fiind însoţită de o stea cu magnitudinea 4.

Dacă privim Orion cu un binoclu, descoperim adevărate minuni. În zona sabiei se află NGC 1981 – un roi mare şi dispersat de stele cu magnitudinea 6 şi nebuloasa Orion – un nor enorm de gaz unde se formează stele, la 1 500 de ani-lumină de Pământ. Aceasta acoperă o zonă de pe cer mai mare decât două diametre lunare. În nopţile senine se poate vedea cu ochiul liber ca o pată difuză de lumină, la sud de centura lui Orion. În centrul nebuloasei se găseşte o stea multiplă Theta-1 (θ) Orionis sau Trapezium, care apare ca un grup de patru stele de magnitudinile 5 şi 8 când este privită printr-un telescop mic. Pe o latură a nebuloasei se află Theta-2 Orionis, o stea dublă cu componente de magnitudine 5 şi 6, care pot fi văzute separat cu binoclul. În vârful sabiei este situată Iota (ι) Orionis, o stea dublă cu componente de magnitudine 3 şi 7.

Mult mai impresionantă este steaua Sigma (σ) Orionis. Un telescop mic arată că steaua principală de magnitudine 4 are doi companioni de magnitudine 7, de-o parte, şi un companion mai apropiat, de magnitudine 9, de cealaltă parte.

Rigel – o supergigantă albastră

Este cea mai strălucitoare stea din constelaţia Orion şi a şaptea de pe cerul nopţii, având o magnitudine aparentă de 0,18. Deşi are denumirea Bayer  „beta”, Rigel este aproape întotdeauna mai strălucitoare decât  Alpha Orionis (Betelgeuse). Dar ce face această stea specială?

Spectroscopia estimează că Rigel s-ar afla la o distanţă de 700-900 ani-lumină, în timp ce măsurarea prin paralaxă o situează la o distanţă de 860 ani-lumină, cu o eroare de aproximativ 9%.

Rigel este o supergigantă albastră. Comparată cu Soarele, are o masă de 24 de ori mai mare, o strălucire de aproximativ 85 000 ori mai puternică decât luminizitatea Soarelui şi o rază de aproape 71 de ori mai mare. Din regiunea din Calea Lactee din care face parte Sistemul Solar, Rigel este cea mai luminoasă stea. O stea mai strălucitoare decât aceasta se află la peste 1 100 ani-lumină depărtare.

Fiind foarte strălucitoare, Rigel luminează mai mulţi nori de praf. Cel mai cunoscut este  IC 2118 sau nebuloasa  Cap de vrăjitoare, aflată la 900 de ani-lumină de Pământ.

Dacă planeta noastră ar fi situată lafel de aproape de Rigel cum este de Soare, noi nu am mai exista. Temperatura la suprafaţa stelei are o valoare de aproximativ 10 500⁰ C, în timp ce temperatura la suprafaţa Soarelui este de 5 500⁰ C. Pământul ar trebui să fie  la o distanţă de cinci ori cât distanţa Soare-Pluto.

În 1831, F. G. W. Struve a descoperit că Rigel era de fapt un sistem binar. Deşi a doua stea, Rigel B nu este neapărat slabă în strălucire, având o magnitudine de 6,7, apropierea sa faţă de Rigel A (care este de 500 de ori mai strălucitoare) o face imposibil de observat prin telescoape mai mici de 150 mm.

Rigel B însuşi este un sistem binar, format din două stele din secvenţa principală care orbitează centrul odată la 9,8 zile. Ambele stele aparţin clasei spectrale B9V iar  cea mai masivă dintre ele are o masă de 1,9 mase solare.

Numele stelei a fost inspirat de locaţia ei – în „piciorul stang” al constelaţiei Orion. Provine din numele Riǧl Ǧawza al-Yusra, cuvântul arab pentru piciorul stâng al celei centrale. Alt nume arab este riǧl al-ǧabbār, piciorul gigantului. Acest cuvânt este sursa variantelor de nume folosite  mai rar – Algebar sau Elgebar.

În chineză este cunoscută drept  Shēnxiù Qī – „a şaptea dintre cele trei stele”. Numele de trei stele este din cauză că, la început, constelaţia Orion era formată din doar 3 stele – cele din centura lui Orion. Mai târziu, alte patru stele au fost adăugate în constelaţie, dar numele a rămas neschimbat.

Din cauza strălucirii sale, Rigel este vizibilă de pe toate oceanele lumii. Astfel, de-alungul istoriei, a reprezentat o figură foarte importantă pentru navigare.

În universul Star Trek, Rigel este menţionată de câteva ori prin planetele sale – Rigel II, IV, V, VII, şi XII, care sunt scenele a numeroase evenimente din seriile originale.

Nebuloase în Calea Lactee

Stelele se formează în toată galaxia, mai ales în braţele spirale şi spre centrul galaxiei, unde există o abundenţă de materie necesară acestui proces – praf şi gaz. În aceste zone, materia interstelară este destul de densă pentru a forma nori moleculari în care iau naştere noi stele. Aceşti nori sunt luminaţi din interior  (nebuloase de emisie) sau sunt reci şi întunecaţi, vizibili doar pe un fundal luminos, (nebuloase întunecate).

În continuare, vom călători prin cele mai importante nebuloase din Calea Lactee.

Nebuloase Întunecate

BHR 71

Ne aflăm la 600 ani-lumină distanţă de Soare,  într-o nebuloasă mică şi întunecată – BHR 71. În interiorul ei, există două surse de radiaţii infraroşii şi radio, probabil două stele foarte apropiate, aflate în faza iniţială a evoluţiei lor – HH320 şi HH321. Ambele pierd mari cantităţi de materie în timp ce colapsează. Cea mai puternică emisie este cea a stelei HH 320, care este, probabil, înconjurată de un disc masiv de material stelar ejectat anterior. Deşi nu se vede cu instrumente optice, aceasta este de zece ori mai luminoasă decât Soarele.

Nebuloasa Cap de Cal

 Descoperită în 1988 şi aflată la 1 500 ani-lumină, aceasta este nebuloasa întunecată al cărei cap seamănă cu un cal de mare. Este unul dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute obiecte cosmice, putând fi observat pe cerul nopţii la sud de steaua strălucitoare Zeta (ζ) Orionis, steaua din stânga dintre cele trei stele care formează centura Orion. Este un nor de praf şi gaz extrem  de dens, de rece şi de întunecat, care se profilează pe fondul nebuloasei active strălucitoare IC 434. Diametrul acestei nebuloase este de aproximativ 16 ani-lumină, iar masa totală este de 300 de ori mai mare decât a Soarelui. În interior se găsesc câteva stele tinere în formare.

Nebuloasa Conul

Cu o magnitudine de 3,9, nebuloasa  Conul a fost descoperită de William Herschel în 1789. Ne îndepărtăm mai mult de Soare, mai exact la 2 500 de ani-lumină de acesta. Suntem la marginea unei regiuni turbulente imense în care se formează stele.

De fapt, ne aflăm într-un stâlp conic de praf şi gaz, cu o lungime mai mare de 7 ani-lumină şi, cu un diametru de 2,5 ani-lumină.

Nebuloase de Emisie

 

Nebuloasa Orion

 Aceasta este cea mai cunoscută şi cea mai strălucitoare nebuloasă de pe cerul nopţii (are magnitudinea 4). Văzută cu ochiul liber, apare ca o pată roşiatică, difuză, aflată sub centura lui Orion. Este cea mai apropiată nebuloasă de emisie, la doar 1 500 ani-lumină de Pământ.

Nebuloasa se întinde pe aproximativ 30 de ani-lumină şi are un diametru aparent de patru ori mai mare decât al Lunii. Dar, este doar o mică parte a unui sistem de nori moleculari, numit OMC-1, cu un diametru de câteva sute de ani-lumină.

Străluceşte datorită radiaţiei ultraviolet emise de stele care se formează în ea. Radiaţia care ionizează norul de praf şi gaz aparţine stelelor fierbinţi albastre şi alb-albăstrui din centru, ce formează un roi de stele – Trapezul, cu vârstă de aproximativ 30 000 de ani.

DR 6

 

Vânturile stelare puternice, emise de 10 stele tinere din centrul acestei nebuloase neobişnuite, au produs cavităţi în materialul interstelar al nebuloasei, făcând-o să semene cu un craniu uman. Ne aflăm  la 4 000 de ani-lumină de Soare. Putem spune că DR 6 are un diametru de 15 ani-lumină.

Stelele din centrul ei snt foarte tinere – mai puţin de 100 000 de ani. Imaginea alăturată a fost obţinută prin combinarea a patru imagini în infraroşu.

Nebuloasa Laguna

În această regiune, la 5 200 ani-lumină de Soare, se formează multe stele noi, fiind înconjurată de câmpuri bogate de materie interstelară, uşor de observat.

Cu un diametru aparent de peste trei ori mai mare decât al Lunii pline, în Laguna există roiuri de stele tinere, globule Bok şi regiuni active în care se formează stele.

Centrul acestei nebuloase este strălucitor, luminat de energia emisă de mai multe stele tinere fierbinţi, de exemplu 9 Sagittarii, cu magnitudinea 6 şi Herschel 36, cu magnitudinea  9.