Diagrame HR

Realizate pentru prima dată de către astronomul danez Einar Hertzsprung și de astronomul american Henry Norris Russel, independent în 1911/1913, diagramele HR sunt grafice având drept coordonate strălucirea (luminozitatea) pe axa Y versus culoarea (magnitudinea) pe axa X.

Un grafic luminozitate-temperatură (unde temperatura crește spre stânga i.e. cu cât ne apropiem de axă) este un exemplu standard al unei diagrame HR.

closest stars

Diagrama HR pentru cele mai apropiate stele de Pământ © University of Oregon

Banda diagonală poartă numele de secvența principală (SP) și conține 90% din stele. Fiecare stea intră în această secvență principală imediat după ce este creată, adică după ce își începe procesul de ardere al hidrogenului din nucleu, și evoluează pe aceasta de-a lungul existenței sale.

Cum citim o diagramă HR?

 

mass

© University of Oregon

Cele mai masive stele din secvența principală sunt plasate în colțul din stânga, sus, iar stelele cu cea mai mică masă în colțul din dreapta, jos, după cum arată diagrama de mai sus.

wdrg

© University of Oregon

În afara secvenței principale, stelele situate în partea stângă jos sunt mici și fierbinți – pitici albe, pe când stelele din partea dreaptă sus sunt mari și reci – gigante și supergigante roșii.

O diagramă HR este ca o hartă a evoluței unei stele. Aceasta își începe existența în secvența principală, pe care o părăsește atunci când evoluează sub forma unei gigante/supergigante roșii în momentul în care este pe punctul de a-și termina combustibilul, pentru ca apoi să ajungă la un sfârșit și să ia forma unei pitici albe (sau stele neutronice/găuri negre, totul depinzând de masa ei inițială).

 

Anunțuri

Resturi de stele

Stelele nu cunosc eternitatea. Chiar şi cele mai mici pitice roşii. care au cea mai lungă viaţă, se sting în final.

Stelele cu masă medie, precum Soarele, au un sfârşit interesant. Atunci când combustibilul din nucleu, ce întreţine fuziunea, începe să se epuizeze, steaua se transformă într-o gigantă roşie, micşorându-şi densitatea. În momentul în care combustibilul este epuizat complet, gigantele roşii se prăbuşesc, aruncă în spaţiu straturile exterioare şi formează piticele albe. Dar nici acestea nu rămân pe veşnicie în Univers, pentru că treptat se răcesc şi se sting. Învelişul de materie expulzată care înconjoară aceste stele şi se extinde se numeşte nebuloasă planetară. Norul de gaz strălucitor de mai jos este numit NGC 6751 şi a fost expulzat în urmă cu câteva mii de ani de pitica albă fierbinte care se observă în centrul lui.

Acum ştiţi care va fi sfârşitul Soarelui nostru! În imaginea alăturată se poate vedea o  comparaţie între Soarele de azi şi Soarele din viitor devenit stea gigantă roșie. Acest lucru se va intâmpla, cel mai probabil, peste 5 miliarde de ani.

Stelele cu masă mai mare îşi încheie existenţa şi mai spectaculos, dezintegrându-se în explozii numite supernove. Materia aruncată în spaţiu se extinde şi formează restul de supernovă. Un exemplu este nebuloasa Vălul, care a apărut acum 20 000 ani, în urma exploziei unei stele.

O parte din nucleul imensei stele de altădată colapsează şi se formează un obiect cosmic compact, cu densitate foarte mare, numit stea neutronică. Atunci când se prăbuşesc cele mai masive stele se formează însă, găuri negre.