Mercur – pe cerul lunii martie

Suntem în prima săptămână din luna martie. Pe cerul nopţii se pot observa cu uşurintă 3 dintre planetele Sistemului Solar, Venus şi Jupiter, în vest şi Marte, în est. Dar, imediat după asfinţitul Soarelui, un punct gălbui-pal apare în partea cea mai strălucitoare a amurgului, aproape de Venus. Este planeta Mercur. Să aflăm cum o putem observa.

Mai întâi, localizăm planeta Venus, care este cel mai strălucitor obiect de pe cer, cu excepţia Lunii. Ne aflăm cu ochii în partea vestică a cerului. Acum trebuie doar să coborâm puţin privirea, îndreptată spre ultima lumină  puternică a amurgului. Ar trebui să zărim o lumină gălbuie ştearsă. Este de fapt Mercur, ce străluceşte de 25 de ori mai slab decât Venus. Dacă însă această planetă nu poate fi găsită cu ochiul liber de la început, un binoclu sau aplicaţia android Google Sky Map  ar fi de mare ajutor.

Mercur are o magnitudine aparentă cuprinsă între -2,0 și 5,5 şi este deci, foarte strălucitoare. Dar, planeta nu se îndepărtează niciodată la mai mult de 28⁰ de Soare. Astfel, ea poate fi văzută numai în zori sau la asfinţit, şi numai câteva zile, în fiecare lună.

Se spune că este planeta vizibilă cu ochiul liber cel mai dificil de localizat. Nici marele astronom din Evul Mediu,  Nicolaus Copernicus – cel care a dezvoltat teoria heliocentrică conform căreia  Soarele este centrul sistemului solar, orbitat de planete –  nu a putut surprinde vreodată  apariţia planetei Mercur.

Mercur are cea mai puternică strălucire pe 5 Martie, când se află la cea mai mare distanţă de Soare, urcând astfel mai sus pe cerul nopţii. Aşa că, nu ezita să admiri pentru câteva momente ceva ce nu mulţi oameni au avut şansa să o facă.

Ştiaţi că …?

–  Mercur a fost descoperită prima dată de sumerieni în al treilea mileniu înaintea erei noastre?

–  numele acestei planete a fost dat de romani, după zeul mesager Mercur, din cauza mişcării aparent rapide pe cerul crepuscular?

–  Mercur este cea mai apropiată planetă de Soare. O zi pe Mercur durează cât 59 de zile terestre, iar un an are 88 de zile terestre?

–  un observator de pe Mercur ar aştepta 176 de zile terestre ca să răsară din nou Soarele?

–  Mercur este cea mai bogată planetă în fier, ce formează un nucleu care reprezintă 42% din volumul planetei? (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17 % din volumul său)

–  Mercur are un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât al Pământului? (datorită nucleului)

–  pe suprafaţa planetei există cratere, formate în urma impacturilor cu asteroizi şi comete de acum 3,8 miliarde de ani?

–  Mercur prezintă cele mai mari variaţii termice la suprafaţă – temperatura are o valoare de aproximativ 430⁰ C în timpul zilei şi scade brusc în timpul nopţii, până la -180⁰C?

–  Mercur nu are sateliţi naturali ?

Anunțuri

Orbita planetei Saturn

Dacă am fi pe Saturn, un an (perioada de revoluţie) ar dura 29,46 ani tereştri! Dar deja probabil că ştiţi că acest gigant gazos nu poate întreţine viaţa. La prima vedere pare doar un mediu ostil, total diferit de frumoasa noastră planetă. Dar ştiaţi că totuşi există o asemănare ?

Saturn este înclinat faţă de planul orbital cu 26,7⁰ – un unghi puţin mai mare decât înclinaţia axei Pământului.

Acest lucru înseamnă că, în timp ce planeta se mişcă pe orbită, polii sunt orientaţi alternativ către Soare. Vă sună cunoscut ?

Modificarea orientării lui Saturn faţă de Soare se vede de pe Pământ sub forma închiderii şi deschiderii aparente ale sistemului de inele al planetei. De exemplu, la începutul unei perioade de revoluţie, inelele se văd din margine. Apoi, în timp ce planeta se roteşte şi polul nord se orientează spre Soare, o parte tot mai mare a inelelor se vede deasupra.Pe măsură ce polul nord se îndepărtează de Soare, inelele se închid şi dispar din vedere până când, după 14,73 ani tereştri (la jumătatea orbitei), ele se văd din nou din margine.

Pierre-Simon Laplace

Pierre Laplace a trăit între 1749 şi 1827 şi a fost un matematician francez.

A dezvoltat ipoteza nebuloasei – idee propusă iniţial de filozoful german Immanuel Kant. Potrivit acesteia, Sistemul Solar s-a format în urma contractării unei nebuloase de gaz enorme. Aceasta este teoria despre formarea Sistemului Solar cea mai larg acceptată în prezent.

O altă contribuţie a lui Laplace la progresul ştiinţei a fost analiza forţelor complexe de atracţie gravitaţională dintre planete. El a cercetat posibilele efecte a acestor forţe asupra Sistemului Solar şi a ajuns la concluzia că Sistemul Solar este inerent stabil.

Formarea Sistemului Solar

Sistemul Solar s-a format într-o nebuloasă solară – un nor mare de gaz şi praf, acum 4.56 miliarde de ani.

Sub influenţa gravitaţiei, norul s-a prăbuşit şi a căpătat forma unui disc turtit cu o regiune centrală densă (protosoarele) şi regiuni periferice difuze (discul protoplanetar). Pe măsură ce se contracta, discul a început să se rotească mai repede, iar temperatura din regiunea centrală a crescut.

Instabilităţile din discul rotitor au dus la condensarea unor regiuni din interiorul lui, care au format mai multe inele de materie. În aceste inele s-au format s-au format foarte lent planetezimale (foto) cu diametrul de câţiva km – mari corpuri de rocă sau de rocă şi gheaţă. Acestea s-au format prin acreaţia unor particule mult mai mici. Datorită gravitaţiei, ele s-au atras şi s-au ciocnit, formând planete. În regiunea cea mai apropiată Soarelui, temperatura era foarte mare şi numai rocile şi metalele au putut rezista căldurii. Astfel, s-au format patru planete stâncoase – Mercur, Venus, Pământ, Marte. La început, toate aceste planete au fost în stare fluidă, mai apoi solidificându-se parţial.

 

În partea exterioară a discului, corpurile formate din planetezimale de rocă şi gheaţă au atras, datorită mărimii lor semnificative cantităţi mari de gaz în jurul lor. În acest mod s-au format planetele de gaz uriaşe – Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. La scurt timp, protosoarele a devenit o stea adevărată.

Multe din resturile de planetezimale au devenit comete şi asteroizi. Un exemplu este asteroidul Ida, aflat în imaginea de mai jos.

Planete şi corpuri cosmice mai mici

Sistemul Solar s-a născut în urma condensării prafului şi gazului într-un disc rotitor numit disc protoplanetar. Din materia centrală s-a format Soarele, iar din materia exterioară s-au format planetele şi alte obiecte cosmice mai mici şi mai rece.

O planetă este o sferă cu un diametru de cel puţin 1 500 km, care se roteşte pe o orbită în jurul unei stele şi, spre deosebire de piticele maro, nu produce fuziune nucleară. Obiectele mai mici sunt:

sateliţi – obiecte care se mişcă pe orbite în jurul unor planete sau asteroizi.

 

 

 

 

 

 

asteroizi – corpuri stâncoase cu diametrul  de la 50 m până la 1 000 km.

 

 

 

 

 

 

–  comete – bucăţi de gheaţă şi rocă, de câţiva km, care se rotesc pe orbite la periferia Sistemului Solar.

 

 

 

 

 

planetele pitice, asemănătoare cometelor, dar cu un diametru de câteva sute de km.

 

 

 

 

 

 

 

 

meteoroizii – rămăşiţe ale asteroizilor sfărâmaţi sau praf de comete.