Ce mistere ascunde Luna plină?

3 iulie 2012. A fost ziua, sau mai bine zis noaptea, lunii iulie 2012 în care Luna, satelitul natural al Pământului a fost 100% plină. Cu această ocazie, astăzi vom face o călătorie printre miturile Lunii pline. Ori de câte ori se întâmplă un fenomen straniu sau chiar un hazard natural, oamenii tind să zică “sigur a fost Lună plină!“.

Credințe despre Luna plină în folclor:

–          La lumina Lunii pline anumite persoane își schimbă forma, transformându-se în lupi. Aceste persoane sunt numite -vârcolaci-.

–          Dacă în aceeași lună apar 2 Luni Pline (așa cum va fi august 2012), în următoarea lună (septembrie 2012) vremea va fi aspră.

–          Femeile care stau în lumina Lunii pline sau se holbează la aceasta, vor rămâne însărcinate, dând naștere la un monstru.

–          Dacă ne căsătorim în timpul Lunii pline vom avea parte de mult noroc și bogăție.

–          Copii născuți într-o noapte cu Lună plină vor fi puternici.

–          Luna plină în noaptea de Crăciun aduce ghinion.

–          Luna plină afectează mările și oceanele, acestea având cele mai ridicate valuri. Astfel, se crede că și oamenii trebuie să fie influențați într-un anume mod.

–          Atunci când Luna plină se află la cea mai apropiată depărtare față de Pământ (Superluna), se întâmplă dezastre naturale. De exemplu, cutremurul urmat de tsunami din oceanul Indian din 2004 sau scufundarea Titanicului în oceanul Atlantic în 1912 sunt fenomene cauzate de această apariție.

Luna plină ne înnebunește

În trecut se credea că oamenii se transformă în vârcolaci la lumina Lunii pline. Astăzi, în secolul 21, oamenii nu mai cred în astfel de mituri supranaturale. În schimb, au creat mituri ce fac Luna răspunzătoare pentru problemele lor din viața de zi cu zi. Cuvântul ”lunatic”, ce înseamnă alienat (nebun), s-a format prin adăugarea sufixului ”tic” (ce înseamnă -îngrozit-) la rădăcina “luna“. De asemenea, mulți oameni, de diferite profesii (asistente, polițiști), ajung să ne spună la un moment dat că  se vor întâmpla lucruri neobișnuite în timpul nopților cu Lună plină.

Epuizări mintale, comportamente criminale sau alte anomalii se credeau a fi cauzate de Luna plină. Studiind posibilele efecte ale Lunii pline aspra oamenilor s-a ajuns la concluzia că afirmațiile negative dezvoltate în folclor despre Luna plină nu au nicio bază științifică.

A scufundat Luna Titanicul?

15 aprilie 1912. Aceasta este data binecunoscută de noi toţi, fie că ne plac istoria sau filmele – este data în care vasul pasager Titanic s-a scufundat în Oceanul Atlantic, lovind un asiberg, în drumul său spre New York. Dar este aceasta singura cauză care a reuşit să doboare cel mai mare vas de pe acele vremuri? Ultimele cercetări răspund că nu, arătând spre un alt posibil vinovat – Luna, satelitul natural al Pământului.

Scufundarea Titanicului a rămas în istorie ca fiind cel mai mare dezastru maritim dintr-o perioadă fără războaie. Au fost ucişi 1 517 din cei 2 224 oameni îmbarcaţi la bordul vaporului în Southampton, Marea Britanie. Titanicul îl avea căpitan pe Edward John Smith – cel mai experimentat căpitan din acele timpuri. El navigase spre ţărmul american, trecând prin Atlantic, de foarte multe ori în strălucita sa carieră. Era cunoscut ca un navigator atent şi înţelept, luând cele mai bune decizii. De aceea, el a fost numit căpitanul celei mai mari şi mai rapide nave de la începutul secolului XX.

Totuşi, el a ales să trecă peste avermismentele celorlalţi navigatori, conform cărora, pe drumul vapoarelor spre America existau aisberguri. Acesată neglijenţă a avut o mică influenţă la scufundarea Titanicului. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, în sudul peninsulei Newfoundland,  Titanicul a fost lovit de un aisberg provenit din insula Groenlanda. Dar, de obicei aceste aisberguri din Groenlanda rămân în apele mai puţin adânci din Labrador şi Newfoundland până ce se topesc suficient de mult pentru a înainta spre sud. După spusele unor oameni, este inexplicabil cum, în acea noapte, un aisberg a reuşit să eşueze spre calea Titanicului, lovindu-l şi provocând o adevărată tragedie.

Oceanograful Fergus Wood  a avut o teorie – el a presupus că în acea lună, ianuarie 1912, Luna s-a aflat foarte aproape de Pământ. Astfel, ea a provocat valuri foarte înalte care nu au mai lăsat aisbergurile să se topească la locul lor obişnuit şi le-a făcut să plutească, integral, pe alte trasee spre sud.

O echipă de cercetători au studiat acestă teorie. Ei au ajuns la concluzia că, în ianuarie 1912 Luna s-a aflat la cea mai mare apropiere de Pământ în 1 400 de ani. Pe 4 ianuarie 1912, a fost lună plină. În timpul acestei nopţi, timp de 6 minute, Luna s-a apropiat cel mai mult de planeta noastră. În plus, cu o zi în urmă, pe 3 ianuarie 1912, Soarele se apropiase cel mai mult de Pământ în timpul unui an.

„Este remarcabil”, au spus oamenii de ştiinţă. Ei cred că poziţia aisbergului ce avea să lovească Titanicul a fost schimbată de valurile puternice cauzate de Lună, aisbergul ajungând într-un altfel de loc – un loc care a ajuns să schimbe istoria.

Stăpânul inelelor

În 1610, Galileo Galilei descoperea inelele lui Saturn – cele mai întinse, mai mari şi mai spectaculoase din Sistemul Solar.

Aceste inele nu sunt altceva decât aglomerări de fragmente distincte de gheaţă de apă murdară, care descriu orbite individuale în jurul lui Saturn. Fragmentele au dimensiuni diferite, de la particule de praf, la blocuri cu diametrul de câţiva metri. Fiind foarte reflectante, inelele sunt strălucitoare şi foarte uşor de observat.

Inelele individuale sunt identificate prin litere în ordinea descoperirii – C, B şi A se obsevă foarte uşor, F,G şi E se află în exteriorul acestora, iar D este în interiorul inelului C.

Sateliţii lui Saturn

Descoperit în 1635, Titan este cel mai mare dintre cei 60 de sateliţi ai lui Saturn şi singurul din Sistemul Solar care are o atmosferă substanţială.

Sateliţii lui Saturn sunt formaţi din rocă amestecată cu gheaţă de apă. Unii au suprafeţe vechi, cu cratere, alţii par să aibă suprafaţa remodelată, în urma unor fenomene tectonice sau a unor erupţii de gheaţă. Primii sateliţi descoperiţi poartă  numele unor giganţi mitologici (Prometheus, Epimetheus), iar cei descoperiţi recent au nume galice, eschimoase şi scandiave.

Clima lui Saturn

De pe Pământ putem observa furtuni uriaşe, formate din gheaţă de amoniac atunci când se ridică din ceaţa în care este învăluită planeta Saturn. Acestea se produc o dată la 30 de ani, în miezul verii în emisfera nordică. În 1990 a fost descoperită o asemenea „mare pată albă„, care s-a rotit în jurul planetei, încercuind regiunea ecuatorială pentru o perioadă de aproximativ o lună. Încă nu s-a găsit o explicaţie pentru producerea acestor fenomene.

Pete ovale mai mici, de culori diferite şi formaţiuni asemănătoare unor benzi sunt obsevate în mod regulat. În 2005, sonda Cassini a descoperit o regiune dominată pe atunci de furtuni, supranumită „aleea furtunilor„.

Urmărind aceste furtuni şi norii superiori ai planetei, s-au putut calcula viteza şi direcţia vânturilor. S-a ajuns la concluzia că vânturile de pe Saturn suflă spre est, în aceaşi direcţie în care se roteşte planeta, şi suflă cu aproximativ 1 800 km/h.

Saturn – Date generale

– Distanţa medie faţă de Soare :  1,43 miliarde km

– Temperatura la suprafaţa norilor :  -140⁰ C

– Diametru :  120 536 km

– Volum (Pământ = 1) :  763,59

– Număr de sateliţi :  61

– Perioadă de rotaţie :  10,66 ore

– Perioadă de revoluţie  (lungimea unui an)  :  29,46 ani tereştri

– Masă (Pământ = 1) :  95

– Gravitaţia la suprafaţa norilor  :   1,07

– Observare :   Saturn se vede cu ochiul liber 10 luni pe an. Arată ca o stea şi trece printr-o constelaţie zodiacală la fiecare 2,5 ani. Pentru a observa sistemul de inele aveţi nevoie de telescop

Saturn – descoperind atmosfera unui gigant

Atmosfera lui Saturn formează suprafaţa vizibilă  a acestei planete – o pătură de nori galbeni-deschis, cu benzi de diferite nunţe pale, paralele cu ecuatorul planetei. Stratul de nori superior are o temperatură de -140 C, iar pe măsură ce înălţimea scade, scade şi temperatura.

Se crede că Saturn are trei straturi de nori – cel superior, vizibil, format din cristale de gheaţă de amoniac, sub care se află un strat de hidrosulfură de amoniu şi un strat interior, format din particule de gheaţă de apă.

Atmosfera superioară absoarbe lumină ultraviolet de la Soare (1% din cea primită de Pământ). Astfel, temperatura creşte şi se formează un strat subţire de ceaţă asemănătoare smogului. Acesta este stratul care dă planetei un aspect difuz.

Saturn radiază de două ori mai multă energie decât primeşte de la Soare.Căldura suplimentară este generată de picăturile de heliu din stratul metalic al planetei, care transformă energia cinetică în energie termică. Aceasta este transportată prin atmosfera inferioară şi, împreună cu rotaţia planetei, produce vânturile de pe Saturn.