Obiecte Deep Sky din constelația Scorpius

Roiul deschis M7 (NGC 6475) sau roiul lui Ptolomeu este vizibil cu ochiul liber ca o pată difuză, aproape de acul scorpionului. Conține 80 de stele cu magnitudine 6 și mai joasă, dispersate pe o zonă cât de două ori diametrul Lunii pline.

La o distanță aproape dublă se află M6 (NGC 6405), roiul Fluturele, ce o conține pe BM Scorpii, o gigantă variabilă portocalie de magnitudine 6. Roiul este compus, în mare parte, din stele fierbinți, de tip spectral B.

Lângă Antares se află M4 ( NGC 6121) – unul dintre cele mai apropiate roiuri globulare, aflat la o distanță de 7 000 de ani-lumină de Pământ.

M80 (NGC 6093) este un roi globular compact, situat la jumătatea distanței dintre alfa și beta Scorpii. Fiind situat la 36,000 de ani-lumină de noi și alcătuit din sute de mii de stele, roiul este slab în strălucire și ne trebuie un telescop mare pentru a-l studia în detaliu.

Spre sud se poate observa, cu ochiul liber sau cu un binoclu, roiul deschis NGC 6231. Cea mai strălucitoare stea din acest roi este Zeta (ζ) Scorpii, ce are un companion de magnitudine 4, mult mai apropiat de noi. Roiul se află la aproximativ 5500-6000 de ani-lumină de Pământ și este format din stele supergigante asemănătoare Pleiadelor în miniatură. Dacă acest roi ar fi situat la aceeași distanță ca și Pleiadele, stelele sale ar avea o strălucire de cel puțin 50 de ori mai mare decât cea a Pleiadelor. Se crede că are o vârstă de 3.2 milioane de ani. Mai mult, acest roi se apropie de noi cu o viteză de 22 de km/s.

Cea mai puternică sursă de raze X de pe cer este Scorpius X-1, format dintr-o stea albastră de magnitudine 13, orbitată de o stea neutronică.

Stele extreme

Începutul secolului XXI a adus noi descoperiri în astronomie. Apoi, odată cu începerea „Erei Spaţiale”  în 1950, călătoriile în afara Pământului şi contactul cu planete,comete şi asteroizi au devenit realitate.

În 1911 a fost întocmită diagrama Hertzpung-Russel, pe baza relaţiilor dintre masa, dimensiunea şi luminozitatea stelelor astfel încât să se recunoască stelele uriaşe şi cele pitice.

În 1915, W.S. Adams a identificat Sirius B – prima pitică albă cunoscută, adică o stea cu o masă egală cu a Soarelui, comprimată într-un volum cam ca al Pământului.

În 1931, astrofizicianul S. Chandrasekhar a studiat comportamentul particulelor subatomice şi a descoperit o limită superioară a masei unei stele pentru a deveni o pitică albă după terminarea combustibilului – 1,4 mase solare.  Dacă are o masă mai mare, nucleul unei stele aflate în ultima fază a existenţei colapsează transformându-se într-o stea neutronică, o stea cu cu o densitate foarte mare şi un diametru de numai câţiva km. Restul stelei este distrus printr-o supernovă. Stelele neutronice se văd de pe Pământ ca surse de unde radio pulsante. Primul pulsar a fost descoperit în 1967 de către britanicii Jocelyn Bell-Burnell şi Anthony Hewish.

De curând au fost descoperite piticele maro – stele cu masă mică, prea reci ca să genereze energie prin procese nucleare.În imagine, în stânga jos, steaua indicată de săgeată este o pitică maro puţin strălucitoare care orbitează steua 15 Sagittae, asemănătoare Soarelui. Se crede că această pitică maro are o masă mai mare de cel puţin 48 de ori decât Jupiter.

Relativitatea generală

Aceasta este teoria lui Einstein conform căreia masa distorsionează Spaţiul-timp.  Spaţiul-timp din jurul unei stele, de exemplu Soarele, este curbat de masa acestuia, creând un „puţ gravitaţional„.

După ce o stea işi epuizează combustibilul, se transformă, în funcţie de dimensiunile ei, într-o pitică albă, o stea neutronică sau o gaură neagră.

Pitica albă este o stea foarte densă, de mărimea unei planete, care produce o adâncitură mai mare în Spaţiu-timp decât Soarele.

Steaua  neutronică este o stea extrem de densă, care produce o adâncitură foarte mare în Spaţiu-timp. Aceasta deviază lumina care trece pe langă ea, dar nu o poate absorbi.

Într-o gaură neagră, toată masa este concentrată într-un punct infinit de dens din centrul ei, numit singularitate. Acest punct produce o distorsiune infinită a Spaţiului-timp, adică un puţ gravitaţional fără fund. Orice lumină care trece de limita de lângă intrarea în acest puţ, numită „orizont de eveniment”, nu se mai întoarce.

Resturi de stele

Stelele nu cunosc eternitatea. Chiar şi cele mai mici pitice roşii. care au cea mai lungă viaţă, se sting în final.

Stelele cu masă medie, precum Soarele, au un sfârşit interesant. Atunci când combustibilul din nucleu, ce întreţine fuziunea, începe să se epuizeze, steaua se transformă într-o gigantă roşie, micşorându-şi densitatea. În momentul în care combustibilul este epuizat complet, gigantele roşii se prăbuşesc, aruncă în spaţiu straturile exterioare şi formează piticele albe. Dar nici acestea nu rămân pe veşnicie în Univers, pentru că treptat se răcesc şi se sting. Învelişul de materie expulzată care înconjoară aceste stele şi se extinde se numeşte nebuloasă planetară. Norul de gaz strălucitor de mai jos este numit NGC 6751 şi a fost expulzat în urmă cu câteva mii de ani de pitica albă fierbinte care se observă în centrul lui.

Acum ştiţi care va fi sfârşitul Soarelui nostru! În imaginea alăturată se poate vedea o  comparaţie între Soarele de azi şi Soarele din viitor devenit stea gigantă roșie. Acest lucru se va intâmpla, cel mai probabil, peste 5 miliarde de ani.

Stelele cu masă mai mare îşi încheie existenţa şi mai spectaculos, dezintegrându-se în explozii numite supernove. Materia aruncată în spaţiu se extinde şi formează restul de supernovă. Un exemplu este nebuloasa Vălul, care a apărut acum 20 000 ani, în urma exploziei unei stele.

O parte din nucleul imensei stele de altădată colapsează şi se formează un obiect cosmic compact, cu densitate foarte mare, numit stea neutronică. Atunci când se prăbuşesc cele mai masive stele se formează însă, găuri negre.