Observarea stelei Pollux

Pollux este cea mai strălucitoare stea din constelația Gemeni și a 17 de pe cerul nopții. În emisfera nordică, constelația
Gemeni este vizibilă   toamna, iarna și primăvara. În această perioadă (Mai)  ea se poate distinge  pe cerul nopții în partea vestică. După apusul Soarelui, strălucitoarea planetă Venus iese ușor în evidență în vest. Deasupra lui Venus, spre dreapta se
află constelația Auriga (cea mai strălucitoare stea fiind steaua alfa Aurigae – Capella), iar spre stânga, se găsește constelația Gemeni.

Cele 2 stele strălucitoare beta și alfa –  Pollux și Castor –  sunt foarte ușor de recunoscut. În spre nord se găsește Castor, ce apare sub forma unui punct alb-asbăstrui iar la mică distanță, în spre sud, steaua mai strălucitoare, Pollux, care are o culoare portocalie.

Pollux – etimologie

Numele stelei, Pollux, provine din mitologia greacă, de la unul din fii gemeni ai reginei Spartei, Leda – Castor și Pollux. Pollux era nemuritor, fiind fiul lui Zeus și o avea ca soră pe celebra Elena din Troia. Conform mitologiei, Castor a fost ucis într-o bătălie, iar Pollux, neputând să trăiască fără acesta, i-a cerut lui Zeus să îl lase și pe el să moară. Dar, Pollux era fiul său, ceea ce îl făcea nemuritor iar Zeus nu a putut să îi îndeplinească cerința. În schimb, l-a sfătuit să își petreacă zilele în Olimp alături de ceilalți zei, iar cealaltă parte a timpului să fie în lumea de dincolo, acompaniat de fratele său. Din cauza devotării lui Pollux, Zeus a așezat constelația Gemeni pe cer, în amintirea lui.

În realitate însă, cele două stele se află la o distanță de 18 ani-lumină și sunt foarte diferite. Castor este o stea multiplă alcătuită din șase stele – fierbinți, de tip A sau pitice roșii.

Pollux – caracteristici

Pollux a fost odată o stea de tip A, aflată în secvența principală. Dar între timp, ea și-a epuizat hidrogenul din nucleu în urma reacțiilor de fuziune atomică și a devenit o stea gigantă, clasificată în categoria stelară “K0 III b“. Prin “KO“ înțelegem că steaua este mai rece decât Soarele, “III“  ne conduce spre luminozitate, indicând cantitatea de energie emisă în funcție de masa stelei, iar prin “b“, aflăm că Pollux are o luminozitate inferioară mediei stelelor din clasa sa. Printr-o comparație cu Soarele, Pollux are o masă de două ori mai mare, o rază de aproape nouă ori cât raza Soarelui, o luminozitate de 46 de ori mai puternică și este de 31 de ori mai strălucitoare decât acesta în lumina vizibilă.

Temperatura acestei stele este de aproximativ 4,666 K, ceea ce o determină să aibă o culoare portocalie, specifică tuturor stelelor de tip K. Informații despre câmpul magnetic al stelei au fost obținute prin analizarea de radiații X emise de aceasta. Măsurând aceste emisii de raze X, s-a determinat că Pollux are un câmp magnetic foarte slab, fiind printre cele mai slabe câmpuri magnetice ale unei stele detectate vreodată. În acest mod, s-a ajuns la concluzia că Pollux a fost în trecut o stea de tip A, având un câmp magnetic mult mai puternic.

În 2006, oamenii de știință au descoperit că Pollux este orbitată de o planetă  uriașă pe care au numit-o Pollux b. Aceasta are masa de  2.9 ori mai mare decât cea a lui Jupiter și o perioadă de revoluție de 590 de zile (1,6 ani).

Steaua Pollux – câteva cuvinte introductive

Deși este catalogată stea beta, Pollux este cea mai strălucitoare stea din constelația zodiacală Gemeni – foarte ușor de observat cu ochiul liber în această perioadă, aflându-se în partea vestică a cerului după apusul Soarelui. Pollux este o stea gigantă portocalie, situată la  o distanță de 34 de ani-lumină de Pământ și orbitată de o planetă extrasolară. Mai jos, putem vedea o fotografie ce are în prim-plan stealele Pollux și Castor (gemenii), planeta Saturn, un avion și Luna, aflată în faza – ultimul pătrar -.

Jucându-ne cu relativitatea

În condițiile relativității generale, pentru cineva aflat într-o zonă cu gravitație mare timpul va trece mai încet decât pentru cineva aflat într-o zonă cu gravitație mică. Această teorie a fost testată folosind sateliții din atmosferă. Prin ceasurile amplasate pe acești sateliți, timpul s-a scurs puțin mai rapid față de cele ale oamenilor de pe planetă. (Deși, tehnic vorbind, nu la fel de rapid cât ar fi putut să se scurgă pentru că sateliții călătoresc mai rapid decât oamenii de pe planetă, și, în acest mod, timpul încetinește puțin pentru ei). Presupunem că acest lucru de datorează timpului de deviere al spațiului și masei. Dar, cum ar fi dacă s-ar datora gravitației?

Să ne imaginăm că am avea o navă spațială care ar controla timpul, care s-ar scurge independent față de viteza navei. În timp ce nava parcurge spațiul, timpul ar încetini pentru pasageri. Totuși, ar încetini numai pentru viteza (timpului) apropiată de viteza (navei spațiale). Dacă am putea controla viteza navei spațiale, și am controla și viteza timpului, atunci noi am controla toate dimensiunile navei spațiale însăși. Ultimul lucru pe care ar trebui să îl controlăm ar fi gravitația. Deodată, am putea simți câmpul gravitațional apropiat pentru orice exces în încetinirea timpului pe care am putea-o induce.
Aceasta pare a fi calea teoretică perfectă de a induce un câmp gravitațional acolo unde nu există vreunul. Singura problemă ar fi că, atunci când am putea face acest lucru, noi am fi stăpânii timpului și spațiului. De ce ne-ar mai interesa atunci gravitația artificială?!

Materia neagră

Se spune că materia neagră, materie cu care nu am putut interacționa pe nicio cale directă, există. Noi știm că ea este acolo undeva pentru că îi putem observa efectele gravitaționale. Dar dacă această substanță misterioasă străbate universul, fără a avea un efect asupra nimănui cu excepția forței gravitaționale pe care o exercită, aceasta ar fi o cale perfectă a avea o navă gravitată de ea.


Care ar putea fi problema? Să facem o simulare.
„Căpitane, plutim! Unitatea de gravitație artificială cedează! Este o problemă cu materia neagră!”
„Poți să repari problema?”
„Nu, noi putem detecta materia neagră doar prin observarea efectelor ei gravitaționale, deci atunci când gravitația cedează, întreaga unitate de gravitație artificială dispare.”
„Atunci o să plutim până când o să murim.”
Un sistem care poate fi reparat doar atunci când funcționează la parametrii optimi trebuie să fie destul de exagerat.

O gaură neagră portabilă

Găurile negre sunt spații în care materia a devenit atât de densă încât ea a colapsat într-un singur punct. Acel punct este încă plin de materie și exercită o forță gravitațională asupra universului din jur. Găurile negre nu sunt ucigașii universului, așa cum sunt adesea văzute. Galaxia noastră, lafel ca majoritatea galaxiilor, se rotește în jurul unei găuri negre supermasive care nu face niciun rău nimănui. Ea menține Calea Lactee într-o continuă rotație în jurul ei și o împinge spre ea. O gaură neagră similară ar putea face acest lucru unei nave spațiale.

Bineînțeles, aceasta nu ar trebui să fie la fel de masivă ca cea din centrul Căii Lactee. De fapt, ar trebui să fie doar suficient de masivă încât să exercite o forță gravitațională ca a Pământului, lăsând deoparte masa Pământului. Construiește o ambarcațoine sferică în jurul ei – fără a fi nevoie de aerodinamică în spațiu – și simte-te așezat în mijlocul navei.

Nimeni nu ar trebui să se îngrijoreze de pericolul de colapsare al navei. Atât timp cât gaura neagră stabilită exercită doar o gravitație egală cu cea a Pământului la distanța la care este față de navă, construcțiile din jurul ei ar trebui proiectate la gravitația normală a Pământului – la fel cum este construită orice clădire pe Pământ. În plus, noi ar trebui să găsim o cale prin care să ținem gaura neagră unde vrem și să o putem muta dacă dorim acest lucru.
Gaura neagră reușește să rezolve problema spațiului, dar întâmpină altă problemă – cea a masei. Deși o gaură neagră centrală ar fi ideală pentru stații spațiale, ea nu ar fi potrivită pentru navele spațiale. O navă spațială care ar călători în apropierea găurii negre ar trebui să tragă după ea masa găurii negre. În acest mod nu se poate explora spațiul.